Prof.univ.dr. Ilie Bădescu: Drama societății moderne și posibile soluții

Ilie Bădescu este un marcant sociolog și geopolitician român, doctor în sociologie, profesor universitar și membru corespondent al Academiei Românem. A fost șef al Catedrei de Sociologie a Universității din București, actualmente este director al Institutului de Sociologie al Academiei Române. Ampla activitate de cercetare i-a fost recunoscută prin numeroasele distincții primite, dintre care amintim Premiul “Dimitrie Gusti” al Academiei Române pentru lucrarea ”Sociologia și geopolitica frontierei”, și Premiul “Dimitrie Gusti” al Fundației Internaționale a Religiilor, pentru lucrarea ”Teoria latențelor”. A jucat un rol decisiv în reconstrucția și reafirmarea sociologiei românești postdecembriste.

Rep.: Care sunt, în viziunea Domniei Voastre, principalele probleme ale societății românești actuale, și cum ar putea fi acestea soluționate?

I.B.: O problemă socială este o provocare nesoluționată. Găsirea soluției înseamnă sfârșitul problemei. Un cunoscut sociolog american obișnuia să spună că atunci când oamenii consideră o situație (problemă) ca reală, ea devine reală prin consecințele ei. Aceasta este celebra teoremă a lui Thomas. Un alt sociolog american, R K Merton, a explicitat mecanismul acestei cauzalități răsturnate: „predicție creatoare”. Este suficient să se zvonească despre o bancă oarecare că este în faliment pentru ca banca respectivă să falimenteze de-a dreptul. Pe o altă față a lor, problemele sociale sunt câmpuri de frică socială, temeri colective, care afectează grav (diminuându-l) sentimentul de autosecuritate al persoanei, preschimbându-l în sentiment de dependență, care pregătește calea spre autosupunere ori spre anarhie, spre toate formele de robie și haos din care se nutresc și cele două stihii: revolta maselor și idolatria banului. Revolta maselor este o formă de anarhie desacralizantă (cei ce nu mai cred în nimic și se livrează duhului mâniei oarbe, care-i face foarte ușor manevrabili), după cum atracția banului induce încrederea idolatră în puterea lui, care aduce după sine îndatorarea, adică depotențarea, dezputernicirea, pentru o lungă durată, a colectivității omenești. Credința idolatră în Mamona induce riscul schimbării identității abisale a popoarelor la scara unor întregi generații. Mai aplicat privind, vom sesiza, în sondajele recente, că frica de prețuri și sentimentul că nu sunt bani au trecut aproape pe primul loc în temerile românilor, chiar înaintea fricii de boli ori de pierdere a locului de muncă (ca până acum). Privind mai în adânc, descoperim însă un spectru de amenințări mult mai grave decât ne arată frica de creșterea prețurilor (indusă în mare măsură de mass media fiindcă prețurile n-au crescut semnificativ chiar dacă puterea de cumpărare a românului este cu mult sub aceea a europeanului mediu). Analiza spectrală a problemelor care pot marca soarta unui popor ne arată, însă, altceva și anume că societatea românească se confruntă pe neștiute cu câteva amenințări grave între care: „iarna demografică” și, în strânsă legătură cu aceasta, celelalte trei primejdii și anume, decapitalizarea genealogică a României, antigenia și criza maternității. Să lămurim. Iarna demografică este descrisă de specialiști ca fiind expresia prăbușirii fertilității și deci a unei descreșteri amenințătoare a numărului de copii la scara unui popor. Există localități rurale în România în care acum 27 de ani o școală avea cam 30-40 de copii la o clasă și astăzi mai sunt 40 de copii în toată școala. Adică la toate cele 4 clase primare. A fost introdus astfel sistemul claselor mixte, astfel că într-o singură clasă sunt adunați copii de vârste care acoperă toate cele patru clase primare. În strânsă legătură cu acest fenomen al iernii demografice, societatea românească este confruntată cu o alarmantă decapitalizare genealogică, adică o prăbușire a numărului de familii reproducătoare, ceea ce echivalează cu o contracție a stocului genealogic al poporului respectiv (altfel spus, baza sa de reproducere demografică se comprimă spre praguri dezastruoase). În România, la nivelul ultimelor două recensăminte, deci între trei praguri cenzitare, numărul de familii este mai mic cu peste 500 000 de familii (o scădere între recensământul din 1990 și 2011). Am denumit acest fenomen decapitalizare genealogică a unui popor. Din nefericire, decapitalizarea genealogică atinge și popoarele Occidentului unde totuși fenomenul este estompat de valurile imigraționiste ale Estului deopotrivă creștin și musulman. Fenomenul este prea cunoscut și nu insist aici asupra lui. A treia problemă gravă este antigenia, adică folosirea anticoncepționalelor și uciderea pruncilor în pântece. În România, între 1958 și 2015, numărul avorturilor a atins cifra înspăimântătoare de 20 de milioane de prunci uciși în pântece. „Sângele lor strigă din pământ” către Dumnezeu (cum îi spune Domnul lui Cain, ucigașul de frate), dar, vai, mamele românce sunt surde la acest strigăt. Aceasta este a patra gravă problemă socială: „criza mamelor”, cum o denumea un mare duhovnic de la Mănăstire Sitaru, vrednicul de pomenire Pr. Nicolae. Unde este Rahila din vremea cruzimii lui Irod, a aceluiași tip de carnagiu contra pruncilor nevinovați, care ”strigă și plânge și refuză să se lase mângâiată fiindcă nu mai erau”, cum ne relatează Scriptura. Până când mamele românce nu vor deveni precum Rahila, nu vor plânge și suspina nemângâiate precum aceea, neamul nostru nu va putea ieși de sub blestemul risipirii sale prin alte neamuri și al robiei sub stăpâniri crude și extrem de primejdioase pentru ființa de neam a poporului nostru. Din păcate, bilanțul secular al poporului român cuprinde și aceste cifre tragice care n-au cum să nu cântărească în raport cu Urimul și Tumimul unui neam, adică pe cântarul sorților lui.

Rep: Se vorbește adesea despre lipsa modelelor sociale, ca principal factor al multor fenomene anomice din societatea noastră. Mai au noile generații modele? 

I.B.:  Modelele sociale reprezintă osatura unei societăți. Fără de ele societatea ar pieri. De aceea nu vorbim despre lipsa lor ci despre dezputernicirea lor, un fenomen curios, consecutiv, al desacralizării lumii. Modelul de tată, de exemplu, sau de mamă, există în mod firesc, adică se propagă în societate deopotrivă după legea firii și după legea darului, dar în anumite perioade, ca și cea de astăzi, puterea modelului este mult diminuată, difluentă, astfel că noi părinții sădim în copiii noștri modele stricate, dar totuși modele. Fenomenul acesta se petrece neconștient, chiar fără să voim. Să ne amintim ideea lui Traian Brăileanu, antropolog creștin care ne spune că un copil se naște a doua oară, prin naștere spirituală (după cea biologică), din egoul matern. Prin urmare responsabilitatea mamelor este uriașă, este metafizică nu pur și simplu socială. Prin mame se propagă în lume deznodământul fiilor și fiicelor dar și al ciclurilor istorice și deci al civilizațiilor. De aceea, maternitatea este una dintre cele mai grozave chestiuni între cele care filtrează destinul familiilor dar și al popoarelor și al civilizațiilor. Relația dintre mamă și copiii ei reprezintă urimul și tumimul unei familii și al unui popor, adică sorții acestora, cum ne învață Sf Scriptură. Drama societății moderne este că susține prin dinamismele ei imagologice dezputernicirea tuturor modelelor, ba chiar răstălmăcirea lor până la a susține întoarcerea lor pe dos, ca în cazul justificării ideii de relativitate a genului și a familiei. Locul în care se păstrează memoria modelelor nealterate este instituția prin care se transmit în timp și în spațiu învățăturile divine prin care fiecare dintre noi este condus cu înțelepciune și blândețe divină spre amintirea de Dumnezeu și de lucrarea Sa prin Duhul energiilor necreate și prin Fiul Său, care s-a răstingnit pentru ca omul să fie eliberat de maladia morții și să dobândească vindecarea cea mare fiindcă se va putea mântui, adică va redobândi cerul cu luminile lui.

Rep.: În lucrările dumneavoastră ați acordat întotdeauna o atenție privilegiată ordinii spirituale și morale a societății, fiind recunoscut ca unul dintre cei mai devotați apărători ai valorilor creștine. În ultima perioadă, suntem martorii unui demers coerent, deliberat și organizat în sensul eliminării sau ridiculizării așa-numitelor “discursuri creștinopate”, în paralel cu prmovarea libertinismului în defavoarea libertății reale a ființei umane. Cum percepeți acest fenomen și în ce direcție considerați că se îndreaptă lucrurile?

I.B.: Ordinea spirituală a lumii este dată prin legea darului, adică înlăuntrul libertății noastre. Altminteri spus, în rânduiala divină a lumii nu este pusă nici un fel de coerciție, dar nimeni, nici Domnul, n-ar putea elimina în vreun fel consecințele faptelor noastre (ca cea mai teribilă, tulburătoare dovadă a libertății noastre de la Dumnezeu: altfel spus: acolo unde îți iei libertatea să săvârșești un lucru trebuie să-ți asumi și ce rezultă din actele tale, trebuie să știi că vei culege și roadele faptei tale, bune sau rele). Dumnezeu sădește în făptura noastră odată cu darul vieții (sufletul) și toate darurile care-l aseamănă pe om cu Dumnezeu. Însă darurile nu sunt dictate divine, ci libertăți divine înlăuntru logosului creator ceea ce ne preschimbă pe fiecare în colaboratori ai lucrării harului divin în dinamica lumii. Faptul că Dumnezeu nu retrage libertatea ca pe al doilea dar făcut omului după darul vieții este dovedit tocmai de faptul că omul poate lucra prin împotriviri și atunci, cum spune Pr Arsenie Boca, prin păcatul pervertirii libertății sale, omul conspiră cu diavolul împotriva lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu nu-i retrage omului libertatea nici în aceste fapte potrivnice numite păcate, între care și păcatul împotriva Duhului Sfânt, care, în acest caz este păcatul apostaziei, al minciunii demonice prin care ne facem mărturisitori ai lumii stricate, răsturnate, care în loc să-și caute unitatea în cuvântul lui Dumnezeu și-o caută în păcat. Față de ordinea spirituală a lumii în care putem citi, împreună cu un mare duhvnic, acțiunea celor patru legi – legea firii, legea zidirii, legea curățiilor sau a normei și legea harului – prin care se poate mântui tot neamul omenesc, după legea fiecăruia, postmodernitatea a provocat ceea ce s-ar putea denumi mareea revoluțiilor corupătoare, care țintesc falsificarea identității abisale a omului ca făptură a lui Dumnezeu și a lumii ca ordine creată după design-ul divin. Este una dintre cele mai teribile încordări ale omenirii de care depinde ziua zero pe care o proorocește cartea Apocalipsei. Atâta vreme cât există în univers forțe care-L mărturisesc pe Dumnezeu trebuie să fim optimiști și deopotrivă realiști, adică să nu pierdem nici o clipă din vedere că suntem soldații acestui război nevăzut cu duhurile răscolite de stăpâniile răzvrătite. Încât, totul decurge din dinamica universală a acestui război nevăzut și condiția noastră depinde decisiv de trezvia noastră înlăuntrul acestui război. E bine să ne bucurăm că-L putem mărturisi pe Dumnezeu prin profesiunile noastre, prin familiile noastre, prin științele noastre pe care astfel le ridicăm la pragul de științe mărturisitoare.

Rep.: Anul acesta sărbătorim un eveniment ce ocupă un loc privilegiat în istoria românilor și în mentalul colectiv al acestora: Marea Unire din 1918. Ce ar putea învăța elitele politice de astăzi din acest înălțător moment?

I.B.: Ar putea redescoperi un excepționalism etnogenetic în arealul răsăritean: fixarea asumpției creștine în identitatea noastră abisală ca popor european. Ca neam, noi românii ne-am născut creștini. Actul Marii Uniri este un act confirmativ al acestui fenomen miraculoas. Actul marii uniri este adeverirea minunată a fenomenului etnogenezei noastre deodată ca etnie și ca neam creștin (fără de creștinări prin decrete regale, ci direct prin cuvânt apostolic), încât este un lucru depotrivă minunat și tainic să aflăm că odată cu sărbătoarea marii Uniri va fi săvârșită și sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului. Bucuria va fi și mai mare dacă în actul acesta se va cuprinde și canonizarea primilor sfinți ai închisorilor comuniste, adică a neomartirilor români care l-au mărturisit pe Dumnezeu în cea mai terbilă încelștare cu Stăpânii ocultei nocturne arătați lumii prin sistemul lor de la suprafață care a fost imperiul antiteist și anticreștin bolșevic, sovieto-cominternist. Fiii celor de atunci compun falanga celor care vin astăzi cu fluxul apostaziei și al tuturor potrivniciilor de astăzi. E posibil ca elitele de azi să descopere lecția mărturisitoare și martirică a celor de acum 100 de ani și de acum 50 de ani, dar lecția aceasta va fi audiată numai de cei pe care puterea credinței în Dumnezeu și în neamul românesc le va mijloci prezența în fața învățăturilor și a Învățătorului divin. Ceilalți nu vor putea răspunde prezent când vocea din ceruri va striga catalogul. Fiindcă, neîndoielnic, pe 1 Decembrie 2018 Dumnezeu va striga din ceruri catalogul fiilor săi din neamul acesta și ar fi o mare bucurie, cu adevărat națională, ca și catalogul pomenirilor noastre să se potrivească adeveritor cu pomelnicul ceresc.

Rep.: Care este vocația noastră ca popor? În ce măsură ne apropiem de împlinirea sa? 

I.B.: Vocația popoarelor este un atestat divin al destinului lor. Precum spune Pr Arsenie Boca: destinul omului este ascuns în Dumnezeu și semnele lui răzbat la vedere prin ceea ce numim vocația popoarelor și deci manifestările lor creatoare. Nu în războaie și în cuceriri trebuie să căutăm semnele destinului unui popor, ci în actele lui creatoare. Vocația nastră decurge negrești din calitatea noastră de neam creștin la Dunărea de Jos, unde suntem chemați să-L mărturisim pe Dumnezeul păcii și al iubirii ca neam creștin carpato-danubiano-pontic. Probabil că suntem chemați, sub această calitate, să fim contributori la marea înaintare spre o Lume Integrată, o lume în care Atlanticul este un „lac interior”  și Pacificul este oceanul împrejmuitor, în care ciocnirile dintre civilizații ca și ispita hegemonismelor să lase loc Marii Coexistențe de civilizații, culturi, popoare, religii, pentru ca astfel să triumfe în istorie Dumnezeul Iubirii și Duhul Sfânt Paracletul. Eu cred că o conștiință geopolitică mondială nu poate fi circumscrisă nici unui Imperiul Eurasiatic al Sfârșitului (cum îl numește Jean Parvulescu, marele geoplitician al acestui veac), nici unei falii atlantiste, oricât de puternică ar fi, ci Marii Înaintări spre o Lume progresiv Integrată, coexistențială și nu hegemonică. România ca stat de cultură la Dunărea de Jos are o răspundere metaistorică în spațiul delimitat de cele cinci repere geopolitice, menționate de Simion Mehedinți: Carpații, Dunărea, Marea Neagră, Istmul ponto-baltic și Strâmtorile. Afirmarea noastră culturală cuprinde tocmai o asemenea profeție și o astfel de asumție (hermeneutică asumată pe deplin), încât, pe bună dreptate, putem repeta și noi cu Petre Țuțea: „Între marea Nordului și Vladivostok, Eminescu împarte binecuvântări”.