Sociologul Alfred Bulai oferă o radiografie sfâșietoare a României actuale
Alfred Bulai este conf.univ.dr. la Școala Națională de Studii Politice și Administrative, unde este director al departamentului Sociologie. Între 2006 și 2008 a fost președinte și secretar de stat la Agenția pentru Strategii Guvernamentale în cadrul Guvernului României. Cele mai importante lucrări publicate: „Mecanisme electorale ale societăţii româneşti” (1999), „Focus grupul în investigaţia socială – Metode de cercetare calitativă” (2000), „Concepte fundamentale în sociologie” (2009), „Fundamentele sociale ale cunoașterii” (2017). A participat la realizarea a peste 20 de programe de cercetare, în calitate de director de program sau de coordonator.
Rep. Domnule profesor, vă propun, pentru început, o întrebare pe cât de generală, pe atât de provocatoare. Cum vedeți România la trei decenii de la căderea vechiului regim? Care sunt principalele probleme care macină această societate astăzi?
A.B. În primul rând, moștenirea culturală. Moștenirea noastră culturală ne-a adus nenumărate tipuri de probleme pe parcursul istorie. Corupția nu a apărut acum. Societatea interbelică românească era profund coruptă. Citiți ziarele interbelice. Veți vedea titluri de genul: „Afaceri cu borduri ale primarului”. Și în comunism exista corupție. Îmi amintesc de un cabinet medical unde, în schimbul unei scutiri, se dădea un pachet de Kent. Doctorul nu fuma, dar la intrarea în cabinet era un băiat care vindea pachetele pe care le primea. Asistentelor li se oferea ciocolată chinezească. Sigur, vorbim aici de cazuri de mică corupție, dar mentalitatea din spate este aceeași. Noi avem o cultură de supraviețuire, opusă unei culturi de dezvoltare. În cultura de dezvoltare ai proiecte, ai termene lungi, ai un spirit asociativ. România este țara proiectelor. Noi începem permanent proiecte, chiar dacă nu le finalizăm niciodată. România este țara care a avut mai multe reforme decât miniștri. Un ministru a avut și 2-3 reforme. România este țara în care fiecare ministru începe adevărata reformă.
Rep. De unde vine această mentalitate?
A.B. Este ceva în cultura noastră care ne face să ne negăm trecutul, mai ales trecutul generațional, și să o luăm mereu de la capăt. Acum îi înjurăm pe comuniști și îi idealizăm pe interbelici. Comuniștii i-au înjurat pe cei de dinaintea lor, dar i-au lăudat pe cei din perioada frumoasă de dinaintea Primului Război Mondial. În aceeași paradigmă, noi lăudăm acum perioada interbelică, dar criticăm tot ce înseamnă perioadă comunistă. Nu trebuie să pierdem din vedere că societățile se bazează pe continuitate, pe valorificarea a ceea ce este bun și, eventual, pe depășirea a ceea ce a fost rău în trecut. Din acest punct de vedere, noi o luăm mereu de la capăt! Apoi, ca model instituțional și ca mentalitate, societatea românească este o societate cu puternice accente premoderne într-o lume modernă.
Rep. Cum s-a modernizat societatea românească? De unde aceste fracturi în procesul de modernizare?
A.B. În România, au existat trei perioade de modernizare. Prima a fost o modernizare timidă, de după secolul al XIX-lea, în care ne-am întors fața din Orient spre Occident. Nu uitați că, în prima parte a secolului al XIX-lea, în București se purtau șalvari și se mânca baclava la fiecare colț de stradă. Practic, elita era orientată cultural spre Orient, adică spre Imperiul Otoman. Primul semn de modernizare a apărut atunci când elita noastră a experimentat și a cunoscut modul de viață al europenilor și s-a întors în țară, aducând aici cu modelul cultural vestic, ca mentalități, instituții, vestimentație etc,. Elemente notabile de modernizare întâlnim și în perioada interbelică, dar cel mai important pas în procesul de modernizare a României a fost făcut în perioada comunistă. Abia atunci vorbim de sensul autentic al modernizării – industrializare, urbanizare și secularizare. Doar în comunism aceste procese au atins proporții majore. Sigur, modernizarea din comunism nu a fost una sănătoasă și normală, pentru că s-a produs extrem de rapid și haotic. Industrializarea a fost un proces de câteva secole în tot Vestul Europei. În România, industrializarea s-a produs în mai puțin de trei decenii, iar problemele acestei industrializări forțate au fost majore. Mai întâi, nu existau muncitori industriali, ci țărani care lucrau în industrie. Regimul de lucru, regimul timpului, regimul muncii între agricultor și industriaș sunt radical diferite. În mediul rural, în mediul natural al omului, acesta lucrează în funcție de factorii de mediu, chiar de factorii meteorologici. Nu te duci la coasă dacă plouă. Ai regimul tău de lucru, ai programul tău. Comportamentele acestea au intervenit în societatea comunistă prin perpetuarea modelului cultural rural în contextul urban, industrial. Țăranul român s-a trezit aruncat într-o lume industrială, iar de aici nenumăratele probleme în procesul de organizare a muncii.
Rep. Apariția culturii mahalalei, cum o numea profesorul Ioan Mihăilescu.
A.B. Evident. În Occident nu veți vedea balcoane închise. Balcoanele închise sunt, de fapt, o extindere culturală a verandei. Unde să îți pui varza la bloc? În balcon! E drept, în anii ‘80 au fost închise și ca măsură de protecție împotriva frigului, dar asta se întâmpla abia în a doua jumătate a deceniului nouă. Comportamentul a existat însă din anii ’70. Când eram eu copil, întâlneam frecvent autobuze în care șoferul avea pe bord mileuri, bibelouri, preș pe jos și purta papuci. Era căsuța lui acolo. Aveau și perdeluțe! Acesta era un comportament tipic rural, care a intervenit masiv în societate, deși nu mai era adaptativ într-o lume modernă. Socialismul ne-a mai învățat un lucru. Statul comunist s-a luptat foarte mult să excludă atribuțiile individului din diferitele componente ale vieții sociale. Statul se obliga să îți dea de lucru, tot el trebuia să asigure sănătate, educație, tot. Nu discutăm aici dacă este bine sau rău și cum ar trebui de fapt să facă statul. Spun doar că acea reprezentare a statului, creată în perioada comunistă, este motivul pentru care lumea consideră astăzi că statul este obligat să asigure nenumărate aspecte ale vieții sociale. Vedem frecvent pe posturile de televiziune – de obicei când nu mai au subiecte –că nu mai sunt medicamente pentru bolnavii de cancer. Se asumă tacit că statul, ci nu piața, este responsabil de aprovizionarea cu medicamente.
La fel și cu învățământul. Când eu eram student, totul era gratis. Știu pe cineva care a trăit patru ani în București din bursă, fără să lucreze vreo zi undeva, ba, mai mult, organizând și chefuri din când în când. Și în vacanțe a locuit tot în București. Mi-aduc aminte că am făcut scandal pentru că ni se promiseseră tabere gratuite și am fost obligați să plătim trei lei pentru niște carnete. Ori e gratis, ori nu? Am moștenit acest model cultural! Nu poți să îi spui cuiva de vârsta mea, sau chiar mai tânăr decât mine, că școala este pe bani. În realitate, taxele care sunt în România sunt glume, prin raportare la nivelul la care se ridică valoarea reală a cheltuielilor. La fel este și cu sănătatea. Ani de zile am fost singura țară din lume care plătea integral tratamentul pentru HIV, din cauza unui accident din anii ’90, când o asistentă a făcut cu aceeași seringă un vaccin la câteva zeci de copii și i-a infestat pe toți. Toate aceste probleme sunt structurale, țin de un mod de funcționare propriu al societății românești.
Rep. Moștenim atitudinea etatistă.
A.B. Da. În cei 30 de ani nu s-a întâmplat nimic semnificativ pentru a se tempera aceste efecte. Suntem la fel de etatiști. Acum 10 ani, prim-ministrul Tăriceanu a avut inundații în fiecare an. A construit case de sute de mii de dolari, apropo de etatism. Trecem peste faptul că a construit case în zone inundabile, pentru care nimeni nu putea să primească autorizație. Casele de chirpici care se distruseseră au fost înlocuite cu case din cărămidă, beton. Cât a investit statul americam în repararea pagubelor cauzate de cel mai mare dezastru din ultimii ani, și anume Uraganul Katrina? 0 dolari. Au rămas un milion de oameni fără case. Aveau asigurare, bine, nu aveau, ghinion! Pentru că acesta este modelul cultural. Dacă statul se apuca să facă casă, era luată cu asalt Casa Albă! Cum să fie utilizați banii cetățenilor pentru așa ceva? La noi, în schimb, modelul cultural este exact opusul. În acea perioadă, lumea îl lăuda pe Becali pentru că a construit case într-un sat și critica Guvernul că nu este în stare să le construiască mai repede. Dau aceste exemple, aparent banale, pentru că ele arată profunzimea unor probleme de la noi.
România este țara paradoxurilor. Este țara unde un minister – Ministerul Educației – furnizează servicii și același minister plătește pentru ele. Te plătește ca să înveți. Este ca și cum ai chema zugravul și, după ce a zugrăvit, îl rogi să îți dea și niște bani, că l-ai lăsat să zugrăvească. În alte țări, banii sunt alocați prin Ministerul Muncii, sau direct din bugetele comunităților locale, pentru că este în interesul comunității locale să aibă copii educați.
La aceste probleme se adaugă scăderea continuă a competenței din societate. Au plecat câteva milioane de oameni calificați. Dacă mie îmi spunea cineva, cu 20 de ani în urmă, că actualii șefi de partide vor ajunge șefi de partide, îi răspundeam că bate câmpii. Dar iată că, în ultimul deceniu, personaje absolut secundare în anii ’90, cărora nimeni nu le dădea nimeni niciun credit, au ajuns șefi de partid. Mai întreabă câte unii: „Cum poate un personaj agramat să ajungă la vârf?” Înainte de orice, o mare parte din populație nu sesizează vreun agramatism!
Mai trebuie punctat un aspect: anomia socială, în sensul durkheimian al cuvântului. O slăbire a încrederii normative, o slăbire a regulilor, care a ajuns să fie asumată instituțional. Iată, în plină pandemie, ni se dau argumente sfâșietoare. Închidem piețele, pentru că oricum nu se respectă normele. Statul nu își pune problema să instituie reguli și să întărească mecanismele de control și comunicare instituțională. Mai bine le închidem cu totul! Este un exemplu al anomiei. Nu mai circulăm noaptea, pentru că unii făceau petreceri. Virusul nu circulă mai mult noaptea. Noaptea este o mână de oameni pe stradă. Dar, pentru că unii făceau petreceri noaptea – vă dați seama, îi numeri pe degete – interzicem circulația pe străzi în toată România! Sunt câteva exemple ale recunoașterii incapacității statului de a menține ordinea normativă și asta, sociologic vorbind, se leagă de faptul că nu există încredere. Atunci când nu există încredere în norme și, implicit, în instituții, apar aceste fenomene anomice, când respectarea normelor devine facultativă.
Rep. Care este rolul sociologului în diagnoza și soluționarea acestor probleme? De unde prăpastia dintre expertiza sociologică și decizia politică?
A.B. Am organizat, împreună cu regretatul meu prieten, Vintilă Mihăilescu, două prime dezbateri la Sociologie, la începutul anilor ’90. Prima viza tocmai rolul sociologului azi. Proasta conlucrare dintre sociolog și politician are la bază două categorii de motive: unele care țin de sociologi, altele care țin de politicieni. Să ne uităm mai întâi în ograda noastră. Sociologii nu au furnizat mare lucru după 1990 și trebuie să ne asumăm. Nu pentru că nu a existat sau nu există valoare. Au existat și există sociologi de mare valoare în România. Dar cercetările fundamentale nu au ajutat pe nimeni, plus că sociologii din România nu aveau nicio experiență în a susține acte guvernamentale prin cercetare. Sociologia a fost relansată România la sfârșitul anilor ’60, într-o formă timidă, timorată. A fost limitată din nou în 1977, tocmai din cauza încercărilor, prin aplicarea de chestionare, de a sugera că unii nu sunt de acord cu politica oficială, motiv pentru care s-a impus reducerea ei la tăcere. Mai erau câteva institute care făceau cercetări, dar politica o făcea tot partidul. Sociologul nu își avea locul decât decorativ, iar la expertiza lui se apela foarte rar, plus că nu se prea lua în calcul ce spunea sociologul.
După căderea vechiului regim, clasa politică nu era pregătită de sociologie. Corneliu Coposu, de exemplu, spunea că sondajele sunt o tâmpenie, că nu poți întreba 1000 de oameni și să extrapolezi pentru toată populația. El efectiv nu înțelegea conceptul. Ca el erau majoritatea. Prin urmare, nu a fost o deschidere foarte mare din partea clasei politice. După căderea vechiului regim, nici sociologia și nici politica nu erau obișnuite și pregătite să conlucreze în adevăratul sens al cuvântului. Sociologia românească nu avusese această experiență, să lucreze real în direcția orientării actului guvernamental. Conceptul de politică publică, care făcuse carieră în Occident, la noi nu exista. Totul era redus la legi. Totuși, în ciuda stângăciilor de ambele părți, entuziasmul era foarte mare, dar nu era cuplat de niște competențe și, mai ales, de abilități de a conlucra. Atunci am avut numeroși sociologi care au ajuns în funcții publice importante. Cătălin Zamfir era ministrul Muncii, ca să amintim doar unul dintre sociologii care s-au aflat în zona guvernamentală în acea perioadă. A fost un gen de entuziasm infantil, specific anilor ’90. Din păcate, sociologia nu a oferit mare lucru atunci.
A urmat apoi o nouă etapă, în care sociologul a devenit un personaj care măsoară simpatia față de politicieni, și așa a rămas încetățenit multă vreme. Sociologia românească a cunoscut apoi perioada barometrelor de opinie publică, finanțate pe atunci de Fundația Soros. Multă vreme m-am ocupat de auditul cercetărilor. Un institut făcea cercetarea, iar un alt institut verifica la sânge ce a făcut institutul de bază. Această practică genera dezbateri aprinse asupra problemelor metodologice. A fost o perioadă prolifică în dezvoltarea sociologiei postdecembriste, cel puțin sub acest aspect. Astăzi, din păcate, nu mai finanțează nimeni așa ceva. Atunci era perioada romantică a sociologiei românești. Societatea se schimba rapid, iar sociologii se adaptau din mers.
Rep. Care este imaginea sociologului astăzi?
A.B. Sociologii sunt chemați în platourile televiziunilor ca să mai afle publicul cum stau oamenii politici în sondaje. Astfel că sociologul a rămas cantonat la nivelul de măsurătoare cantitativă a preferințelor politice. Chiar și acum, când mă întâlnesc cu vreun politician prin studiourile de televiziune, întrebarea predilectă este: „Cum mai stăm în sondaje?”. Niciodată nu mă întreabă „Noi am adoptat măsura X. Oare ce impact va avea?”. Sociologia s-a diluat foarte mult în ultimi ani, s-a devalorizat, iar cauza o găsim în învățământul superior. Scoatem pe piață sute de absolvenți de Sociologie an de an. Nu știu cu ce se ocupă aceștia, căci de atâția sociologi cu siguranță nu este nevoie. Sunt nevoiți să se angajeze în alte domenii, altă alternativă nu văd, mai ales că nivelul lor de pregătire este din ce în ce mai scăzut. Institute autentice de sociologie – de sociologie zic, nu de marketing – sunt câteva, le numeri pe degete.
Partea amuzantă și tristă în același timp este că, în ciuda „inflației” de sociologi, oricine face cercetare sociologică. Sunt multe firme „de apartament” care fac sondaje fără să aibă vreun sociolog. Așa apar pe piață tot felul de „cercetări”, fie prost făcute, fie menite de la bun început să justifice ceva, și atunci credibilitatea sociologului este din ce în ce mai mică, iar organizarea instituțională a învățământului sociologic și cercetării de specialitate din ce în ce mai slabă, așa cum, de altfel, se întâmplă în toate domeniile unde nu există o lege care să te oblige să respecți anumite standarde ale profesiei, cum se întâmplă în cazul psihologilor și medicilor. Apoi, politicienii, de regulă, induc ideea că, dacă stau bine într-un sondaj, atunci studiul este excelent, iar dacă stau prost, în mod sigur există vicii metodologice majore.
Rep. Revenim la relația sociolog-politician…
A.B. Cât timp am lucrat la Agenția de Strategii Guvernamentale, unde am stat aproape trei ani, comandam cercetări sociologice, pe care le executau niște institute de specialitate. Eu puneam la dispoziție metodologia, tematica etc. Aveam libertate deplină să aleg ce teme consider relevante, dar întotdeauna trimiteam, potrivit tematicii în cauză, o adresă către ministerele și toate structurile guvernamentale care puteau fi interesate de datele obținute în urma cercetării. Practic, le întrebam dacă doresc să aflăm ceva anume, în funcție de aria tematică a chestionarului. De asemenea, când primeam rezultatele, înainte de a fi publicate, le trimiteam raportul de cercetare și întrebam dacă vor prelucrări sau analize suplimentare de date. Un singur ministru, în cei trei ani, îmi dădea de fiecare dată teme de interes pentru elaborarea politicilor și, mai ales, cerea și prelucrări suplimentare. Ceea ce v-am relatat denotă incapacitatea clasei politice de a folosi cercetarea sociologică și pentru alte scopuri, în afară de a măsura încrederea sau simpatia. În acele chestionare erau întrebări despre problemele și politicile dintr-un sector sau altul. În zona politică și guvernamentală au existat oameni, dar destul de puțini, care au beneficiat de pe urma expertizei sociologice. Apoi, o mare problemă este cum își formează acești oameni echipele. Tu, ca ministru, nu trebuie să fii sociolog, dar poți alege niște consilieri care au idee cu ce se mănâncă sociologia.
Tot în registrul legăturii dintre sociologie și politică mai trebuie să menționăm că este acerbă concurența dintre sociolog și serviciile secrete. Oameni din diverse structuri de securitate, vechi sau noi, dețin mai multe informații, rețele de influență etc. Unii și-au făcut și filmulețe de promovare! Totul e cât se poate de vizibil. Sigur, este un alt gen de consultanță decât cea sociologică. În ultimii ani, prezența acestor structuri a devenit mult mai pregnantă în spațiul electoral, mai ales că ele pot face și lucruri care exced cadrul de competență al sociologului. Ca sociolog, poți să cercetezi. Ceilalți pot să convingă. Este o realitate, cu toate că nu cunoaștem anvergura reală a fenomenului.
Rep. Avem sociologi din ce în ce mai mulți și, pe deasupra, concurăm cu specialiști din alte domenii și alte structuri.
A.B. Este evident că sociologul nu mai activează singur. Avem specialiști în științe politice, specialiști în comunicare, în relații publice etc.. La fel, termină sute în fiecare an. Unii chiar au făcut și sociologie, cum sunt studenții mei de la SNSPA, care fac sociologie serios. Avem o armată de specialiști pe piața consultanței – nu mai zic de cei care nu au nicio competență și care activează în acest domeniu, ba chiar se bucură de succes. Paradoxal, aparent avem mai mulți profesioniști, dar clasa politică este din ce în ce mai puțin profesionalizată. Este adevărat, sunt mult mai mulți specialiști astăzi, din mult mai multe domenii profesionale, care pot oferi servicii de consultanță, mai ales că, de vreo două decenii, a fost instituită moda consultanților străini, de regulă americani. Sunt câțiva „externi” plătiți cu sume exorbitante care au oferit „consultanță” tuturor celor care nu au câștigat niciodată nimic. Sigur, este vorba și de faptul că politicianul, la rândul lui, este incapabil să lucreze cu expertiza. Nu știe ce să ceară. Este ca atunci când te duci la doctor. Poți să spui ce simptome ai, dar nu poți să spui ce analize vrei. Cam asta este și în zona politică. Mulți politicieni nu au o idee foarte clară la ce le-ar folosi cercetarea și consultanța în general. Într-un context creionat de astfel de probleme devine aproape imposibil să se întâlnească cererea cu oferta.
Prin urmare, problemele sunt structurale. Sunt și la politicieni și la sociologi. Sigur, pe mine, ca sociolog, ar trebui să mă solicite politicianul, nu să mă duc eu la el să îi prezint serviciile mele. Din păcate, sunt foarte pesimist când vine vorba de vreo schimbare, pentru că nivelul de profesionalizare în societatea românească scade, nu crește, și odată cu el scade și nevoia de expertiză.
Rep. Pentru că am adus deja în discuție zona politică, am să fac referire la o lucrare pe care ați publicat-o în urmă cu două decenii, în care analizați particularitățile reconstrucției democrației postdecembriste din perspectiva sistemului electoral. Este vorba despre cartea „Mecanismele electorale ale societății românești”. Ce anume ați constatat la momentul respectiv? Ce s-a schimbat în ultimii 20 de ani, în ceea ce privește comportamentul electoral al românilor?
A.B. Cartea a fost finalizată în 1998 și a apărut în ianuarie 1999. A fost un proiect al Fundației Soros care mi-a oferit o sumă foarte mare pentru a desfășura primul studiu postelectoral din România, centrat pe înțelegerea mecanismelor care au funcționat în momentul votului. Am făcut cercetare cantitativă și calitativă, am făcut monitorizare, am plătit zeci de studenți. Societatea electorală a anilor ‘90 a fost deosebit de dinamică. Existau mult mai multe partide, cu o viață electorală activă, ceea ce a concurat în anul 2000 cu cea mai spectaculoasă campanie electorală. Erau o lună și jumătate la locale și două luni la generale.
Sigur, după 20 de ani unele mecanisme sunt identice. Apariția USR-ului ca partid colector este un fenomen ciclic. În carte am analizat APR-ul, care avea 15%, iar Meleșcanu era pe locul doi la personalități. Am spus că nu vor intra niciodată în Parlament, pe niște rațiuni care funcționează și astăzi.
Ce s-a schimbat? În primul rând, campaniile electorale contează din ce în ce mai puțin sau deloc. De ce? Pentru că votul a început să fie un act negociabil. Atunci acuzam că se dau tigăi. Acum, negocierea capătă cu totul alte forme, de neimaginat atunci. Un lider al unei comunități locale îmi aducea la cunoștință, cu ceva timp în urmă, că a rezolvat cu votul: a adus câteva camioane de materiale pentru renovarea bisericii. Ce să îi mai vorbesc eu despre campanie, discurs, strategii electorale? Dau acest exemplu pentru că, în momentul în care începe să fie negociat votul, inclusiv între partidele concurente (cazul colegiilor uninominale), campania electorală nu mai are cine știe ce relevanță.
Scăderea importanței campaniilor electorale este prima deosebire. Cea de-a doua, la care ne-am mai referit, este deprofesionalizarea incomparabilă a clasei politice. Putem compara calificarea miniștrilor de acum 20-30 de ani cu calificarea celor care se perindă astăzi prin ministere. Sau ne putem uita la purtătorii de cuvânt ai guvernelor din ultimul timp sau ai președinției. În anii ‘90 aveam purtători de cuvânt care fuseseră directori de bănci. În calitate de purtător de cuvânt trebuie să te pricepi la măsuri guvernamentale. Nu ocupi acel post ca să citești. Fenomenul de deprofesionalizare nu este specific clasei politice, este unul sistemic, îl întâlnim în toate structurile societății românești.
A treia schimbare este faptul că, din punct de vedere electoral, avem o populație activă infimă față de acum 20-30 de ani. Activismul a scăzut, concomitent cu creșterea obedienței. În anii ’90, unii erau în stare să asedieze instituțiile statului dacă aflau că se ascultă telefoane. Acum, retorica este: „Lasă-i să asculte, că nu am nimic de ascuns!”. Ideea de drepturi, de libertăți, a devenit o glumă. Civismul este și el la pământ, în sensul că noi nu avem o societate civică coerentă, nu avem organizații civice puternice, care să aibă efecte de masă în comunități. Vorbesc de efecte serioase, de anvergură și de durată, nu 15 oameni care implementează un proiect cu finanțări europene. Civism înseamnă să ai acțiuni voluntare la scală extinsă, cu impact comunitar evident. Nu stăteam bine nici în anii ‘90, dar măcar entuziasmul era ceva mai ridicat. Câte greve studențești s-au mai întâmplat în ultimul timp? Niciuna! În 1995 a fost paralizat întreg sistemul vreme de un an de zile. A fost cea mai mare grevă studențească, pornită de la faptul că un rector a decis să aplice mai devreme taxele pentru corigență. Erau chiar anemice taxele respective. Acum se plătește, este totul bine și frumos, nu mai are nimeni angoasă din acest punct de vedere.
Societatea românească este o societate anomică și sub aspectul electoral. Am ajuns la o performanță incredibilă în acest an! Vom avea alegeri fără să fi avut nicio campanie electorală. Dăm vina, în glumă, pe pandemie. Înlocuim totul cu online-ul, că doar este cel mai simplu, pentru că trebuie să faci nimic ca partid. Nu mai lipești afișe, nu mai sunt necesare corturi, întâlnirile de partid nu mai sunt permise – bine, acelea oricum nu se făceau. Practic, nu avem campanie. Dar nu avem nici dezbateri, asta este trist. Ați mai văzut dezbateri electorale serioase în ultimii 10 anii? Au fost doar cele din 2009 și din 2014, de la prezidențiale. Nu există dezbateri între cei care militează să fie prim-miniștri, dezbateri pe politici sectoriale, între miniștrii diverselor partide. Nu se dezbate absolut nimic. Totul se reduce la un joc lamentabil al rotativei guvernamentale. De exemplu, PSD-ul nu face acum absolut nimic, pe principiul că oricum se erodează ăștia și ajung la putere. Sigur, calculul electoral este corect. În acest moment, măsurile adoptate de guvern lovesc incalificabil săracii și bătrânii. Nu ni se explică cum copiii fără internet, sau cu conexiune slabă ori fără dotările tehnice minimale, iau parte la cursurile online. Problema nu este a PNL-ului. Fiind partid de dreapta, își asumă consecințele unei asemenea politici. Dar partidul care pretinde că îi apără pe cei defavorizați are vreo reacție? De așteptat era să își reprezinte și să își apere propriul electorat. Dar între partide și electorat există un hiatus important în România. Oamenii nu se simt reprezentați, de aici și mișcările gen USR.
Rep. Ați vorbit mai devreme despre civism. Pot fi puse în evidență, din punct de vedere sociologic, schimbări importante în ceea ce privește participarea civică la români? Care este sensul acestora? Mă refer în special la mișcările protestatare care au debutat în anul 2012 și care au continuat, an de an, sub diverse forme și motivații. Vorbim despre o maturizare a democrației românești? Știu că ați făcut și niște studii printre protestatari.
A.B. Există două feluri de mitinguri Sunt mișcările oficiale, denumite mitinguri de convocator, atunci când partide, sindicate, aduc oamenii la miting. Odată aduși, aceștia mănâncă semințe, vorbesc de-ale lor, mai strigă din când în când, apoi merg la cumpărături – că doar au ajuns în capitală pe banii partidului sau sindicatului. Există însă și mitingurile mult mai rare, dar mult mai pertinente, ale oamenilor care chiar protestează, cerând rezolvarea unor probleme reale sau, din contră, care se reunesc pentru că se simt foarte bine, trăiesc o emoție colectivă pozitivă intensă. În ianuarie 2012 am făcut și un film în Piața Universității. Era o mână de oameni, dar au avut un ecou formidabil prin efectul dramatic al situației. Foarte mulți nu erau doar împotriva PDL-ului. Pe multe pancarte scris: „PDL-USL Aceeași mizerie!”. Dominantă era o reacție îndreptată tocmai împotriva rotativei despre care am discutat. Așa s-a născut de altfel USR-ul, care a captat electoral această masă de oameni, care nu îi suportau nici pe unii, nici pe ceilalți. Problema USR-ului este problema partidelor colectoare în general. Ajung să intre la guvernare, sau se perindă un timp prin zona guvernamentală, intră în diverse combinații și încep să dezamăgească și ei.
În 2012, cea mai mare prezență a fost de 3000 de oameni, într-una din zile. În rest, au fost câteva sute. În ciuda numărului mic, spuneam că impactul a fost major. În câteva zile s-au adoptat mai multe măsuri decât în trei ani de guvernare. S-a ajuns până la căderea guvernului Boc. Am făcut atunci peste 70 de interviuri. Erau două categorii de oameni. Mai întâi, erau cei cu probleme reale, majoritatea oameni în vârstă. Mulți ne arătau taloanele de pensie. Apoi, erau revoluționarii de conjunctură, cei care se simțeau bine în poziția de revoluționari. Erau câteva asociații civice, erau studenții și desigur, ultrașii, care erau prieteni cu studenții. Aceștia stăteau în beznă. Unii dintre ei au refuzat să le luăm și interviuri. Din contră, cei cu probleme reale căutau camerele, făceau tot posibilul să fie în prim-plan, să își strige nemulțumirea. Aveau impresia că sunt de la televiziune și, chiar dacă le explicam că este doar un film, tot nu conta. Unii aveau motive simbolice să se alăture mișcării, alții motive materiale. Motivațiile erau foarte eterogene.
Rep. Care dintre cele două categorii au o forță mobilizatoare mai puternică? Motivațiile materiale sau cele simbolice?
A.B. De principiu, oamenii nu reacționează atât la probleme materiale, cât la probleme simbolice. Este contrar intuiției de simț comun și contrar a ceea ce cred politicienii de la noi. Eu le spun întotdeauna. Degeaba cresc ei tot ce se poate crește, că oricum nu îi votează nimeni pentru asta. Guvernele care au adus prosperitate nu au mai câștigat alegerile! Creștere a nivelului de trai ca la Dragnea nu a existat niciodată. Lua studentul de trei ori bursa. Nimeni nu s-a hazardat până atunci la asemenea măriri. Rezultatul? A pierdut alegerile și a ajuns în pușcărie. De ce? Pentru că, de fapt, chestiunile materiale, pozitive sau negative, nu sunt un factor al mișcărilor sociale, așa cum ne spunea filosofia marxistă, ci mai ales chestiunile simbolice, directe sau indirecte, sunt cele care contează.
Când Băsescu a anunțat că taie salariile – singurul moment din viața lui când chiar nu ar fi trebuit să râdă – nu a generat nicio mișcare de protest. A fost un miting de convocator, miting sindical, și atât. Când s-a pus problema să fie dat afară Raed Arafat, că s-ar privatiza sistemul de sănătate, a ieșit lumea în stradă. În primul rând, au ieșit pentru cineva care nici măcar nu era român, apropo de cei care ne acuză de naționalism. În al doilea rând, pe cei mai mulți protestatari nu-i privea direct sistemul de urgență. Cel mai tare a fost însă cu OUG 13, în februarie 2017, când probabil absolut niciunul dintre cei prezenți la proteste nu era în mod direct afectat de respectivele prevederi, ci doar indirect, simbolic. Evident, scăpau unii de pușcărie. Oare câți au scăpat de pușcărie în țara asta? Câți borfași de drept comun? Dar valoarea protestelor era simbolică! Nu avea legătură cu banii, cu aspectele materiale. Politicienii nu înțeleg că reacțiile viscerale apar tocmai pe fondul unor acțiuni cu implicații simbolice, care nu au legătură cu planul material.
Este ca atunci când cunoști o domnișoară și, la prima întâlnire, îi duci un buchet de flori de 500 RON. Un buchet uriaș, frumos, spectaculos. O să rămână foarte plăcut impresionată. În schimb, dacă tu te duci la întâlnire și îi dai 100 RON să își cumpere niște flori, că n-ai avut timp să treci și pe la florărie, probabil o să te pocnească. De ce? Pentru că valoarea simbolică și semnificația socială în a oferi bani versus a oferi flori diferă fundamental. Asta nu înțeleg politicienii. Ideea că eu îți dau salariu mare sau îți cresc bursa, dacă este decriptată ca mită, va avea exact efectul invers. Studenții care au beneficiat de burse uriașe și gratuitate la tren au venit la București să dea jos Guvernul, cu toate că au beneficiat material. Tocmai pentru că miza era simbolică. Era modul lor de a arăta că nu se lasă cumpărați și că, în schimbul beneficiilor materiale, nu puteau gira tacit niște măsuri guvernamentale cu care nu erau de acord.
Rep. Cum au reacționat guvernanții în fața protestelor de stradă masive?
A.B. Reacțiile echipei lui Dragnea au fost halucinante. Au fost nenumărate stângăcii impardonabile, dar cea mai gravă a fost negarea semnificației și importanței protestelor. Dacă mergi în restaurant, îi vezi pe unii că se bat cu scaune și tu faci pe moralistul și te duci să le spui că nu este frumos, că nu au de ce să se bată, îți iei imediat un scaun în cap. Atunci când există tensiuni sociale, precum cele din 2017, trebuie să recunoști importanța și gravitatea reală a faptelor. Nu poți acuza protestatarii că se luptă pentru o miză care nu este importantă sau care nici măcar nu există. Mișcările acestea sociale, pe de altă parte, au un evident caracter organizat. Conflictele sociale sunt, de regulă, regizate sau amplificate de diverse structuri ale statului sau, în funcție de caz, de structurile altor state. Practic, în situațiile de război intern nu sunt implicați militari, ci structuri de tip militar. Asemenea mișcări au în permanență oameni infiltrați de la serviciile de informații. Motivațiile sunt diverse. Uneori sunt trimiși oameni ca să adune informații, alteori pentru a se antrena, alteori pot să participe activ la mișcare, în funcție de ce se dorește. În ciuda acestor intervenții, ele rămân mișcări naturale ale oamenilor, nu sunt mișcări de convocator, dar asta nu înseamnă că nu sunt și alte structuri care interferează la nivel de comunicare, la nivel de organizare, la nivel de stimulare a reacțiilor afective puternice. De pildă, poți stimula violența ca să ai un argument să intervii în forță și să elimini manifestația în cauză. Asta s-a întâmplat, de pildă, în 13-15 iunie 1990 în București. Protestatarii nu au pătruns decât până la intrarea în Ministerul de Interne, dar ardeau camerele de la etajul 7. Un autobuz gol a luat foc din senin în Piața Rossetti. Nu era nimeni acolo. Iar exemplele sunt nenumărate. Aceste tipuri de intervenție sunt inevitabile în asemenea mișcări, dar asta nu anulează valoarea lor reală. Oamenii care merg acolo, în 99% din cazuri, sunt oameni care cred în anumite lucruri, care cer rezolvarea unor probleme, care au nevoie de a răbufni în anumite situații.
Mișcările acestea, în final, sunt sau nu băgate în seamă. Depinde foarte mult de guvernanți, de presiunea acestor mișcări. Cele din 2017 au avut un efect politic extraordinar, erodând PSD-ul într-o lună cât într-un mandat. Au reușit, într-o singură lună, să facă țăndări PSD-ul, asta mai ales pentru că managementul politic din partid a fost deficitar.
În general, manifestațiile sunt posibile atunci când se acumulează tensiuni latente în societate. Acesta este motivul pentru care actualii guvernanți iau măsuri aparent dure, fără să existe presiunea exagerată în a fi respectate. Ei știu că, dacă mai închid încă o dată România și o țin așa încă 3 luni, nu rezistă până în primăvară, pentru că tensiunile acumulate în societate ies la suprafață. Iar când te atacă un câine, sar toți. Uitați-vă la Dragnea. Imediat după ce au sărit protestatarii, l-au tăvălit și cei din partid, ce să mai vorbim de adversari? Tot soiul de miniștri i-au făcut pe protestatari în fel și chip. Ce credeau că vor obține? Evident că s-au ambiționat și mai mult. În loc să sugerezi înțelegerea, negocierea, deschiderea la dialog, care temperează tensiunile, te orientezi spre etichetarea, stimularea și radicalizarea masei? O disciplină pe care, din păcate, nu o studiem în România este sociologia emoțiilor. Emoțiile generează mișcări sociale dramatice într-o măsură mult mai mare decât rațiunea. Managementul emoțiilor la nivel de comportament colectiv nu există în România.
Rep. Mă bucur că ați adus în discuție contextul epidemiologic în care ne aflăm. Considerați pertinente măsurile adoptate în ultima perioadă?
A.B. În primul rând, pandemia este un fenomen politic, economic, social și medical, în plan secundar. Măsurile sunt politice, economice și sociale, nu sunt medicale, apropo de rolul sociologului. Măsurile medicale sunt strict individuale și le instituie un doctor pentru un anumit pacient. Și atunci, nu ar trebui să existe și o expertiză de științe sociale la vârf? Acum o lună spuneau că împart școala în două. Adică, vin jumătate din elevi astăzi, jumătate mâine, ca să fie mai puțini în școală. Dacă vii cu o asemenea propunere, e clar că nu ai niciun fel de expertiză sociologică și psihologică în grupul de decizie. Orice absolvent de Sociologie, cât de tont ar fi, ți-ar spune că modul de funcționare a microgrupurilor nu are nicio legătură cu câți elevi sunt fizic prezenți în clasă. Ionel și Măriuța interacționează și dacă sunt 10 și dacă sunt 50 în aceeași încăpere. Nu stăteau apropiați înainte și se îmbolnăveau pentru că era aglomerație în școală. Sau de acum nu mai ies de-a valma pe scări, pentru că sunt mai puțini și au loc. Înseamnă că nu cunoști niște mecanisme psihosociale elementare când vii cu asemenea povești ale aberației.
În general, expertiza la care apelează, nu doar sociologică, este limitată sau inexistentă, apropo de deprofesionalizarea societății. Băsescu, când a început să ia câinii de pe străzi, nu a apelat la nicio expertiză din zona etologiei, știința care studiază comportamentul animalelor. În realitate, câinii vin pentru că au resurse de hrană. Dacă îi iei pe unii, vin alții, din alte medii, și le iau locul, atâta timp cât există sursa de hrană. Teritoriul nu rămâne gol! Dispare o haită, vine alta, atâta timp cât găsește hrană. Sunt chestiuni care țin de comportamentul teritorial. Așa se face că hingherii dispersau o haită și venea imediat o alta. Cum au devenit mai salubre unele zone din București, cum au dispărut și câinii de acolo, pentru că nu mai aveau de mâncare. Am dat acest exemplu pentru a demonstra cât de importantă este expertiza în general, nu doar cea sociologică.
Rep. Putem discuta despre folosirea pandemiei în scopuri politice, electorale?
A.B. La noi, coronavirusul trebuie să fie foarte grav, dar nu foarte grav. Trebuie să fie foarte grav, ca să nu discutăm despre nimic altceva. Moare țara, iar noi stăm de autostrăzi? Ne-a și zis domnul Iohannis că sunt doar două rele pe planeta Pământ: pandemia și PSD-ul. Așa se explică și modalitatea noastră foarte specială de a raporta decesele. Nu contează că pacientul era în comă când s-a infectat. A murit de coronavirus. Noi avem o politică de înregistrare a cazuilor opusă Germaniei, unde cauza morții este boala de care ai murit, nu că ai avut și guturai. Sigur, și guturaiul te poate omorî dacă tu te afli într-o boală în stadiu terminal, când orice infecție cu orice microorganism are efecte tragice. Pe de altă parte, coronavirusul nu trebuie să fie nici foarte grav, pentru simplul motiv că nu se dorește amânarea alegerilor. Numai PNL-ul dorește acum alegeri. Nici USR-ul nu ar dori neapărat, pentru că, dacă mai așteaptă, vor crește în dauna PNL-ului, care se erodează. PNL-ul a câștigat un scor bun la locale în timpul pandemiei. De aici și situațiile hilare. Ei au intrat într-o logică a maximizării problemelor, apoi și-au dat seamă că este o cursă periculoasă, pentru că vor exista presiuni sociale uriașe să nu se mai organizeze alegeri. Când s-au trezit, au dat-o înapoi cât au putut, până a venit soluția lui Iohannis: indiferent ce-ar fi, alegeri facem! Oricum, suntem deja în plină campanie, așa că decizia nu mai poate fi schimbată. Sigur că este o problemă majoră în legătură cu prezența la vot.
Rep. Nu au fost surprize la locale.
A.B. Categoric nu a fost nicio surpriză. Sigur, faptul că USR-ul a bătut în niște orașe importante, nu știu cât este succesul USR-ului sau cât unii de pe-acolo nu mai sunt doriți prin conducerea PNL.
Rep. O prezență scăzută la parlamentare nu ar favoriza PSD-ul?
A.B. La locale s-a părut că nu, pentru că PSD-ul a stat bine. Ce-i drept, acolo era și interesul primarilor, care au tras tare. Cărui electorat îi este mai teamă de pandemie? De principiu, electoratul mai în vârstă este legitim mai speriat. În mod real, boala afectează mai ales persoanele în vârstă, care sunt incluse în grupurile de risc, și atunci și nivelul de precauție este mai mare. Nu este nicio exagerare aici. Pe de altă parte, frica este o emoție, nu acționează doar în baza unor criterii raționale. Ea este legată, de pildă, de meseria pe care o practici. Nu închizi balcoane și nu montezi aere condiționate dacă ai frică de înălțime. Dacă te sperii de coronavirus, îți va fi foarte greu să lucrezi ca instalator în ziua de azi, pentru că ești nevoit să te duci în case la oameni. La fel în cazul taximetriștilor, vânzătorilor etc. Pe de altă parte, mediul de viață în sine nu poate să creeze și să întrețină frica. Dacă ești expus în permanență factorului fobic, frica ar trebui să dispară. Așa se ajunge ca, până la urmă, celor închiși în birouri de sticlă să le fie mai frică decât celor care interacționează cu mii de oameni.
Revenind, la locale nu au fost influențe majore determinate de prezența scăzută. Scorurile au fost previzibile. Problema este că acum informațiile sunt mai dramatice și se pune problema dacă sunt sau nu suficient de speriați electorii. Cum va fi mobilizat electoratul anti-PSD? Nu mai poți speria electoratul de dreapta cu PSD-ul, ca pe vremuri. Dragnea era Dragnea. Actualul lider al PSD-ul nu inspiră electoratului anti-PSD vreo forță extraordinară că ceva rău și iminent se poate întâmpla dacă vor câștiga alegerile. După mine, sunt șanse să fie PSD-ul în fața PNL-ului, dar Guvernul îl vor face PNL-ul cu USR-ul. Sigur că, simbolic, nu dă foarte bine ca PSD-ul să fie înaintea PNL-ului, dar PSD-ul oricum nu mai niciun aliat. Nu vor merge cu PSD-ul nici PNL-ul, nici USR-ul și nici PMP-ul, iar Ponta nu poate să obțină suficient de mult cât să conteze și să asigure majoritate, cu toate că prezența redusă ar putea favoriza partidele mici. În interesul PNL-ului este să intre și PMP.
Prin urmare, dacă PSD se va afla cu câteva procente în fața PNL, asta nu spune nimic din punct de vedere guvernamental. Structura de putere a celor 100 de procente va fi cam aceeași ca la locale. Apoi, lăsând la o parte pandemia, oricum am fi avut o prezență mică, pentru că miza în sine este foarte mică. Plus că nu știm cum și unde se vor organiza secții de votare în străinătate, pentru că unii vor pune condiții de igienă draconice, alții vor refuza organizarea de secții de votare pe teritoriul statelor lor. Mulți mergeau într-o altă localitate să voteze. În unele țări, această deplasare este restricționată.
Rep. Cel puțin nu se vor mai crea cozi la secțiile de votare.
A.B. Acelea se creează numai atunci când doresc niște tovarăși de la serviciile de transmisiuni. Acum patru ani a fost coadă la o secție de votare în Praga. Pentru Dumnezeu, ce comunitate de români avem în Praga? În realitate, acea tabletă putea să înregistreze o nouă persoană după 30 de minute. Dacă votează doi oameni pe oră, se face coadă și dacă sunt 100 de votanți în total. Poate exista și situația inversă, când votează 15 pe secundă, cum s-a întâmplat la Paris acum câțiva ani. Depinde de context.
Rep. V-a surprins rezultatul alegerilor din SUA?
A.B. În mod normal, Trump ar fi trebuit să câștige al doilea mandat. Aceasta este tradiția americană. Cam toți au câștigat al doilea mandat. Oamenii chiar au dus-o mai bine în America pe vremea lui Trump, pentru că a crescut nivelul de trai, a creat extrem de multe locuri de muncă, a liberalizat multe lucruri. Dar l-a lovit pandemia, unde a reacționat complet neadecvat. Au mai fost și niște promisiuni absurde pe care nu le-a îndeplinit.
Înainte de alegeri, spuneam că prima șansă o are Biden – așa cum spuneam că o are Trump acum patru ani – și am venit cu o serie de argumente. Electoratul lui hard a fost dezamăgit de faptul că multe reforme asumate nu au fost duse la bun sfârșit. Marea șansă a lui Trump era că Biden nu este cine știe ce lider charismatic, nu este președintele acela tânăr, care vine cu energie și îți dă capital de speranță. Evident că era mai bun decât Hillary Clinton. S-a întâmplat să iasă Biden, la o diferență foarte mică.
Cum spun cârcotașii, de data aceasta chinezii au fost mai buni decât rușii. Dau acest exemplu și ca să înțeleagă lumea că discuțiile despre imixtiunea în treburile altor state și suspiciunea de fraudă electorală nu sunt probleme specifice ale societății românești.
