Acad. Ioan Aurel Pop: Academia Română nu poate rămâne pasivă în fața problemelor sociale.
Acad. Ioan Aurel Pop este profesor universitar doctor (din 1996) și rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj (2012-2020), membru titular (din 2010) și președinte (din 2018) al Academiei Române. Opera sa este axată pe cercetarea istoriei medievale a românilor și a Europei Centrale și de Sud-Est (instituțiile medievale românești, formațiuni politice româno-slave din Transilvania, raporturile românilor din Transilvania cu spațiul românesc extracarpatic, influența bizantină asupra românilor, raporturile Transilvaniei cu Europa Centrală și Occidentală, structura etnică și confesională a Transilvaniei).
Rep. La data de 13.11.2018, în cadrul unui eveniment organizat de Facultatea de Științe Sociale, vi s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din Craiova. Cum ați primit această distincție?
I.A.P. Evident, m-am simțit bine! Nu cred că există om care să fie lăudat (apreciat) și să nu se simtă bine. Cei care pretind contrariul sunt ușor farisei… Să fiu prețuit de corpul didactic și de studenții facultății respective și, până la urmă, de Senatul Universității nu este puțin lucru. Distincția este onorantă pentru orice intelectual și vine din tradiția perenă a universităților medievale.
Rep. Cum vedeți învățământul superior craiovean în general și pe cel istoric în particular?
I.A.P. Craiova – spre deosebire de alte centre universitare create (improvizate?) recent, în grabă – are o tradiție a școlilor superioare, iar tradiția creează și calitate. E ca în povestea cu gazonul englezesc: ca să arate cum trebuie, este nevoie să fie tuns două secole! Cele două universități (care au fost până recent una), cu rădăcini la 1948, au avut timpul necesar să se maturizeze, să-și diversifice specializările, să dobândească excelență. Școala istorică de la Craiova, prin cadrele didactice de aici, a excelat în câteva specializări, mai ales în istorie modernă și contemporană, fără să fie neglijată nici componentele antice și medievale. Lucrările cadrelor didactice de la Craiova, publicate în ultimele trei decenii, sunt competitive la nivel național și chiar internațional.
Rep. Anul acesta ați fost ales președinte al Academiei Române. Care este, în opinia Domniei Voastre, rolul acestei instituții în societatea românească de astăzi?
I.A.P. Academia Română este cel mai înalt for de consacrare științifică și culturală și de cercetare din România. Evident, sunt și anumite contestări ale acestui statut – trăim într-o societate liberă! – dar acestea sunt departe de a putea compromite rolul asumat de instituția aceasta prin tradiție și prin lege. Academia Română a fost în întreaga sa istorie de peste un secol și jumătate implicată major în „Proiectul România” și în realitatea numită România. Mai întâi, Academia, alături de alte câteva instituții-cheie, a făcut România întregită, a făcut posibilă această Românie, a pus umărul la împlinirea marilor idealuri naționale fixate prin programul Revoluției Române de la 1848-1849. În epoca interbelică, în cele două decenii de democrație (cu toate limitele sale) și de Românie Întregită, Academia a fost, alături de cele patru universități moderne de la Iași (1860), București (1864), Cluj (1872) și Cernăuți (1875), spuma lumii noastre savante, a reunit cele mai luminate spirite, a dat direcții bune de urmat și elaborat, prin membrii săi, opere nemuritoare.
Ceea ce a stricat această rânduială, această lume așezată pe repere (clare și verificate) de succes, a fost regimul comunist, adus la noi pe tancurile sovietice trimise de Stalin și acceptate prea ușor de Occident. Este drept că și noi avem vina noastră, pentru că anumiți români sau cetățeni români au devenit prea zeloși aplicatori ai ideilor marxist-leniniste. Academia a fost în 1948 decapitată, expropriată, aliniată comandamentelor politice; cei mai marcanți și mai activi membri ai săi au fost excluși, unii arestați și chiar obligați să moară în detenție sau la Canal. Cu toate acestea, exigența în selectarea majorității membrilor a rămas, cei mai mulți academicieni din vremea regimului comunist fiind adevărați savanți și creatori de mare valoare. Între 1974 și 1989, nu s-a mai primit niciun membru, instituția fiind subordonată total comandamentelor partidului și obligată să moară treptat prin dispariția fizică a academicienilor. Din toate aceste motive, reluarea vieții academice normale în 1990 a fost extrem de dificilă, a pornit cu mari handicapuri, cu un imens deficit de imagine pentru instituție, fără proprietățile necesare bunei sale funcționări etc.
Cele mai multe academii naționale de științe au, la începutul secolului al XXI-lea, statutul de foruri supreme de consacrare în toate domeniile sau în anumite domenii și rolul de societăți savante de elită. Acest statut și acest rol îl joacă și academia noastră în societatea românească. Însă anumite academii – și nu mai cele din țările foste comuniste – sunt și instituții de prim plan în cercetare și în creație, mai ales acolo unde nu există consilii naționale ale cercetării. Aceste din urmă academii – între care și Academia Română – au institute și centre de cercetări, cu sute de cercetători. În clasamentele internaționale din domeniul științelor fundamentale și tehnice, Academia Română, alături de cele mai prestigioase universități, se află pe primele locuri. Academia este prezentă în toate marile întreprinderi științifice și culturale naționale, dar acest lucru este rareori mediatizat. Sper sincer să-și îndeplinească acest rol mai bine în viitor.
Academia Română are prin lege, prin statut și prin tradiție obligația de a interveni cu expertiza proprie în chestiunile strategice ale țării, ale națiunii și chiar în cele internaționale. Cercetarea și creația nu pot fi făcute într-un turn de fildeș, despărțit complet de lume, de comunitate. Ca să se poată face cercetarea este nevoie de o societate sănătoasă, funcțională, performantă, bine organizată, pașnică. Un proverb latin spune că inter arma silent musae, cu sensul pe vreme de război și de vrajbă socială nu se poate face creație intelectuală, în sens de știință, artă, cultură. Prin urmare, Academia nu poate sta pasivă și să vadă senină cum se poluează mediul natural, cum se strică echilibrul climatic, cum se degradează educația, cum sporește analfabetismul, cum se subminează instituțiile statului, cum sunt compromise valorile pe care s-a clădit această civilizație românească. România ca stat nu este o creație sui generis, pentru că cea mai legitimă aspirație a tuturor popoarelor ajunse la stadiul de națiune a fost aceea de a avea propriul stat național unitar. Statul național – realizat de românii de acum 100 de ani și consfințit de comunitatea internațională – nu a fost o glumă sau o alcătuire efemeră, ci a fost și este instrumentul cel mai eficient de organizare, de apărare și de protejare a românilor.
Aceste scopuri ale statului se îndeplinesc prin instituții – de la președinție, guvern și parlament până la partide politice, școală, sănătate, biserică etc. – iar dacă aceste instituții sunt compromise în mentalul colectiv, atunci însuși sistemul democratic este în pericol. Or, în acest moment instrumente mai bune de funcționare a societății decât democrația și statele democratice nu există. Globalizarea este o realitate, dar tendința de subminare a statelor naționale în numele globalizării este falimentară deocamdată. Prin urmare, Academia are de jucat un mare rol în societate, dacă dorește să-și îndeplinească menirea de for suprem de consacrare și de cercetare.
Rep. Care sunt principalele probleme cu care se confruntă Academia Română în prezent? Cum ar putea fi acestea soluționate?
I.A.P. Problemele Academiei din prezent vin, în parte, din trecut. Academia Română a cunoscut momente grele înainte de 1989, când a fost silită, ca să nu fie desființată, să facă unele compromisuri. Mai întâi, i s-au confiscat toate bunurile, i s-au îndepărtat, arestat și ucis mulți membri și a rămas la cheremul statului condus de partidul comunist. Apoi, deși a acceptat primirea în rândurile membrilor ei a soției (semianalfabete) a dictatorului, în 1974, nu a beneficiat de nicio facilitate; dimpotrivă, a fost concurată serios de alte „academii”, cele mai multe de ramură și mai ales de „Academia de Științe Sociale și Politice”, făcută de PCR ca instrument docil al propriei ideologii și politici. Prin urmare, înainte de 1989, s-a dus o politică sistematică de compromitere a Academiei, care nu putea să nu lase urme. După 1989, comunitatea intelectuală românească autentică și-a pus mari speranțe în Academia Română, care, din multe puncte de vedere, a renăscut, ca păsărea Phoenix, din propria cenușă. Renașterea aceasta nu a fost însă lipsită de greutăți, de piedici, de reproșuri, de handicapuri. Mai întâi, statul român – care confiscase, la 1948 și după aceasta, bunurile Academiei – nu s-a îngrijit să i le dea înapoi, ci a lăsat multe la voia întâmplării, pe umerii instituției care a trebuit să lupte, în condiții inechitabile, în justiție, pentru ceea ce i se cuvenea de drept. În general, nu este vorba de proprietăți imobiliare cumpărate, ci de bunuri donate prin testamente și fundații, de către foști membri ai Academiei sau de către admiratori și prețuitori al înaltului for. În al doilea rând, în loc să se concentreze toate eforturile intelectuale, instituționale și morale pentru reconstruirea, la nivelul cel mai înalt, a Academiei Române, unele instituții și persoane s-au apucat să submineze Academia, construind felurile „academii” paralele. În mai toate țările există câte o Academie națională, susținută de stat și altele, în chip de societăți savante, care se auto-susțin prin varii mijloace. În fond, nimeni nu poate împiedica existența societăților savante – numite academii sau altminteri – în societățile libere, cu o condiție: să nu fie puse pe același plan cu Academia țării respective, cea care reunește cele mai înalte valori intelectuale. Este drept că Academia Română are nu număr fix de membri, fapt care creează frustrări multora dintre cei care s-ar autopropune și care ar face orice să ajungă academicieni. Aceste gelozii și invidii au făcut să prolifereze la noi „academiile” bugetate de stat. În al treilea rând, la noi sunt – de ceva vreme – tot felul de „academii” și „societăți academice”, care au ca obiect de activitate orice, de la fotbal și cosmetică până la comentarii politice și astrologie. În fine, Academia Română este lovită mereu de guvernele din urmă, care se schimbă în asemenea ritm încât nici nu vor și nici nu pot să înțeleagă rostul unei instituții elitare ca Academia Română în țara noastră. Vă dau un exemplu: membrii Academiei Române obținuseră, prin strădania conducerii din vremea președinției acad. Eugen Simion (1998-2006), dreptul de a avea pașapoarte diplomatice. Teoretic, este vorba despre 181 de oameni, dar în fapt sunt, în medie, cam 150 de membri corespondenți și titulari. Dintre ei, ar cere efectiv să aibă astfel de documente cam 50-60, capabili încă să se deplaseze în lume și să ducă – în mai multe limbi străine – mesaje bune despre noi, despre țară, despre știința și cultura românească. Cineva, după scurtă vreme de la obținerea acestui drept, a găsit cu cale să-l abroge, probabil pentru că academicienii ar fi putut să ne facă de râs, spre deosebire de miniștri, secretari de stat, directori, parlamentari, membri ai consiliilor județene etc., dăruiți cu toții cu astfel de documente. Nu e vorbă, pașpoartele diplomatice nu mai au rostul de odinioară, dar, totuși, ne-ar scuti de umblătura pentru obținerea unor vize, ne-ar scurta cozile și statul în picioare, la această vârstă înaintată. Dar cine să se mai gândească la niște „bătrâni” (ca să nu notez aici exact apelativul folosit de unii parlamentari români la adresa membrilor Academiei), socotiți inutili, neputincioși, dar și „orgolioși”, „pretențioși” etc. Acești „bătrâni” au asigurat însă gloria cunoașterii românești și sunt depozitarii unei experiențe și ai unei înțelepciuni de care este mare nevoie! Noi ne-am obișnuit, însă, să ne cinstim personalitățile după moartea lor. Suntem în stare să cumpărăm un jucător bun de fotbal cu milioane de euro, dar ne codim să dăm un buget onorabil celei mai importante instituții științifice și culturale a țării!
În aceste condiții, românii – bombardați cu felurite minciuni despre Academia Română, confruntați cu realități contradictorii legate de instituție și ademeniți cu atâtea realități paralele amăgitoare – rămân descumpăniți și nu mai pot distinge binele de rău, autenticul de fals, elita de lumea comună etc. Evident, rolul conducerii Academiei este să schimbe această percepție, pe de o parte, iar pe de alta, din fericire, o mare parte a opiniei publice românești apreciază încă așa cum se cuvine instituția noastră.
Prin urmare, sunt multe provocări legate de Academia Română, de la recâștigarea statutului dobândit prin cutumă, tradiție și lege în societatea românească, până la reglementarea regimului de proprietate, redobândirea, amenajarea și renovarea bunurilor dobândite și asigurarea funcționării optime a tuturor institutelor, caselor memoriale, muzeelor, fundațiilor, bibliotecilor, editurii etc. Cea mai mare provocare este însă, pentru mine de conduită, în sensul de a mă poziționa drept cel dintâi slujitor al Academiei, capabil să renunțe la timpul propriu pentru a face să activeze la nivel optim instituția, de a-i convinge și coagula pe colegi în acest demers concertat.
