Prof. univ. dr. Adrian Hatos: „Este nerealist să așteptăm de la educație vreun miracol prin care aceasta să compenseze eșecurile din politică, administrație sau economie”

Adrian Hatos este profesor universitar la Departamentul de Sociologie-Asistență Socială al Universității din Oradea, unde predă cursurile Metode şi Tehnici de Cercetare în Ştiinţele Sociale, Sociologia Educaţiei, Metode de Cercetare Aplicată şi Politici Educaţionale. Este doctor în sociologie și instructor la Școala doctorală a Center for Higher Education Research and Development, Universitatea din Debrecen. A beneficiat de numeroase burse de specializare în străinătate și a fost implicat în ample proiecte de cercetare științifică fundamentală și aplicată, precum și în programe de dezvoltare socială.

Publicarea cărții „Sociologia educației” în anul 2006 la editura Polirom a acoperit un gol important pe piața sociologică românească. Lucrarea are un caracter enciclopedic, acoperind toate temele importante ale sociologiei educației și depășind cu mult limitele unui curs universitar. Această apariție editorială, urmată de numeroase articole și studii în domeniu, l-au calificat pe Adrian Hatos drept unul dintre cei mai importanți experți români în abordarea sociologică a fenomenului educațional, ca și în elaborarea și evaluarea politicilor educaționale.

La 100 de ani de la România Unită ne aplecăm atenția asupra unui subsistem vital pentru orice națiune – sistemul de învățământ – asumând o perspectivă științifică de înțelegere a unor subiecte îndelung dezbătute: olimpicii internaționali, formarea profesională, sistemul Bologna, homeschooling s.a.

Rep. Vorbim cu mândrie despre olimpicii noștri internaționali, aducem deseori în discuție personalități marcante ale culturii universale școlite în sălile de clasă românești, ne place să vedem tineri care și-au finalizat studiile în România iar actualmente lucrează în cele mai mari corporații internaționale. Sunt aceștia indicatori ai performanței sistemului de învățământ românesc? Cum ați caracteriza starea acestui sistem?

A.H. Învățământul este un sistem deosebit de complex a cărui evaluare este o sarcină dificilă. Într-o abordare convențională, ne putem apleca asupra proceselor, pe de o parte și asupra rezultatelor, pe de alta. La nivel de proces putem identifica evidente probleme, binecunoscute: avem printre cei mai nefericiți elevi dintre țările participante la măsurătorile internaționale, avem rate foarte mari ale fenomenului de bullying, rata de părăsire timpurie a școlii este în creștere fără nici o șansă de atingere a obiectivelor de țară din acest punct de vedere, avem un număr imens de școli fără autorizații sanitare, fără canalizare, cu WC în curte etc. Rezultatele sunt mai greu de evaluat dar există indicatori: ponderea absolvenților de studii superioare la grupa de vârstă 30-34 de ani e în continuare foarte mică, rezultatele la testele comparative internaționale (gen PISA) îi plasează pe copiii din România în plutonul codaș etc.

În general, dacă ne uităm la astfel de indicatori agregați este evident că învățământul românesc este în suferință.

Sigur, există și rezultate excepționale, dar ele sunt izolate și pe mine ca cetățean și părinte mă interesează prea puțin medalia la olimpiadă a vreunui copil din celălalt colț al țării câtă vreme ea nu spune nimic despre ceea ce li se întâmplă copiilor obișnuiți ca rezultat al eforturilor colective ale actorilor din sistemul de învățământ. De altfel majoritatea olimpicilor internaționali sunt, din păcate, resursă umană și efort pierdut prin emigrație și rezultat mai ales al unor eforturi și investiții private, nu colective. Acele rezultate sunt de multe ori obținute în ciuda sau chiar împotriva mersului obișnuit al școlii românești, ceea ce nu este normal.

Impactul acestei stări de fapt îl resimțim mai ales prin faptul că economia României a rămas blocată în investiții cu o scăzută valoare adăugată, un redus nivel al complexității tehnologice, și datorită calității scăzute a pregătirii forței de muncă. De unde, în urmă cu 20 de ani, România era faimoasă pentru faptul că are muncitori bine pregătiți și ieftini acum am ajuns în situația inversă. Pe de altă parte, tineri prost echipați cu competențe și cunoștințe înseamnă un potențial mai mare de manipulare politică și economică, ceea ce reprezintă un pericol potențial. Capacitatea pentru gândire critică redusă pe de-o parte, propensiunea spre irațional și magic pe de altă parte, fac pe omul prost educat o victimă aproape sigură a sistemelor de manipulare de orice fel.

Rep. Ce a presupus implementarea sistemului Bologna în cazul României și ce impact a avut această schimbare asupra sistemului de învățământ românesc? 

A.H. Sistemul Bologna are ca obiectiv crearea Spațiului European al Învățământului Superior, adică a unui vast teritoriu în care mobilitatea studenților, a cadrelor didactice și a resursei umane înalt calificate este facilitată prin reducerea barierelor birocratice și administrative din calea recunoașterii internaționale a diplomelor și printr-o oarecare standardizare a programelor educaționale. Pentru România efectul a fost de departe net benefic deoarece absolvenților noștri li se recunosc diplomele în acest spațiu iar universitățile noastre se pot internaționaliza mai ușor. Puzderia de studenți străini care vin în România, mai ales la medicină, este atrasă de faptul că învață în universități din UE, recunoscute, nu în mod special de România, ca să fim onești. Multă lume asociază procesul Bologna cu reducerea numărului de ani de studii la licență și, implicit, cu scăderea calității învățământului dar aceasta a fost în primul rând efect al masificării și nu al reducerii numărului de ani de studiu. Faptul că anumite sisteme de învățământ sau universități nu au reușit să adapteze curriculumul și calificările la noua organizare a ciclurilor (3+2+3) nu poate fi imputat Sistemului Bologna ci capacității administrative.

Rep. Care sunt factorii ce influențează dezvoltarea personală și profesională a tinerilor? Ce rol joacă școala în acest proces?

A.H. Este o întrebare foarte generoasă iar un răspuns pertinent și informativ nu poate fi formulat în câteva rânduri. Prin urmare nu voi răspunde direct la întrebări ci voi încerca doar să punctez două aspecte care mi se par importante.

1) Mi se pare nerealist să așteptăm de la educație vreun miracol prin care aceasta să compenseze eșecurile din politică, administrație sau economie. Școala unei țări va oglindi în esență competența, integritatea și agenda politicienilor și a opiniei publice. Mai mult, declinul școlii românești din ultimii 20 de ani reflectă declinul de leadership și pricepere a administrațiilor românești dar și complicitatea adeseori ignorantă a publicului care s-a lăsat „trimis după fentă” prin tot felul de dezbateri inutile (gen numărul de manuale sau prezența Andreei Esca în manualul de istorie) în timp ce învățământul a fost menținut permanent în stare de subfinanțare iar calitatea corpului profesoral a scăzut în mod constant. Pentru a avea un învățământ ca în Finlanda ne-ar trebui cetățeni ca în Finlanda și politicieni așijderea.

2) În condițiile erodării încrederii în instituții, inclusiv în școală și profesori, dar și al resurselor precare alocate de stat către sistemul public de educație, familia și alte grupuri primare rămân principalii factori de socializare. Atitudinile, valorile, aspirațiile se transmit mai ales prin aceste contexte la care se adaugă influența care vine prin noile medii de comunicare. Din păcate școala românească e acum în situația de a ține pasul cu dificultate cu agenda publică și cu evoluția lumii muncii și a tehnicilor de comunicare, lăsând adeseori impresia că gâfâie iar uneori chiar e un obstacol în calea unei potrivite ajustări a tinerilor la schimbările sociale, ideologice și tehnologice. În adoptarea de soluții individuale la aceste provocări avem un caz clar de inechitate în care școala are un rol important și nu pozitiv: cei cu posibilități vor plăti pentru servicii educaționale moderne private care vor spori potențialul social și economic al copiilor lor (prin trassmiterea de competențe transversale mai ales foarte valoroase pentru lumea viitorului) sporind decalajul de resurse față de cei care se văd limitați la posibilitățile restrânse ale școlilor obișnuite. Deocamdată nu văd în sistemul public de învățământ potențial pentru o adaptare satisfăcătoare la realitățile de azi ale tehnologiei, societății și economiei iar soluția, din păcate, va fi din ce în ce mai mult în zona inițiativei private. Cu cât aceste alternative non-formale de învățământ (gen cursuri private de informatică, școli pregătitoare, alte cercuri și cluburi) vor fi mai numeroase și mai competitive cu atât mai precară, prin comparație, va fi prestația în sistemul public.

Rep. Cum evaluați fenomenul „homeschooling”, care începe să prindă contur și în România? Poate fi „școala de acasă” o soluție alternativă la disfuncționalitățile învățământului de masă?

A.H. Homeschooling nu poate fi, deocamdată, o soluție decât pentru o minoritate câtă vreme școala de masă nu are doar funcția de a educa copiii dar și de a elibera forța de muncă a părinților din constrângerile supravegherii și formării copiilor. Odată cu automatizarea unui număr din ce în ce mai mare de locuri de muncă și cu creșterea ponderii locurilor de muncă din domeniul îngrijirii (sănătate, asistență socială, educație), ne putem așteptat la evoluții spectaculoase în acest domeniu. Aceste evoluții nu vor fi însă, cu siguranță similare în natură cu cele actuale care marchează fenomenul de homeschooling. O bună parte din homeschooling-ul actual este o formă de evadare din supravegherea și controlul statului modern, fiind corelat ideologic cu mișcările anti-vaccin sau cu anumite forme de ecologism radical. În viitor mă aștept chiar ca homeschooling să se dezvolte sub forma unor alternative de formare certificate de stat care să includă recunoașterea și eventual chiar plata de către stat a serviciilor prestate de părinți și să fie complementare unor moduri flexibile și organizate de educare. Așa cum statul plătește în acest moment persoanele care îngrijesc membri de familie cu dizabilități ar putea recunoaște și plăti și munca informală de educare efectuată de părinți. De exemplu, părintele poate fi certificat pentru anumite domenii care țin mai mult de cultura generală (istorie sau geografie), sau chiar mai specifice, în funcție de calificarea proprie (matematică, fizică etc.) și în funcție de posibilități și disponibilitate poate instrui el în aceste domenii. În același timp competențele sociale ale copilului pot fi dezvoltate în activități de formare colective din domenii precum comunicarea, artele, sportul etc. O asemenea organizare flexibilă îl va pregăti pe tânăr dar și pe părinții săi pentru o viață de educație permanentă – necesară în condițiile dinamicii tehnologice actuale.