Prof.univ.dr. Ilie Bădescu: Valorile culturii creștine în Europa de ieri și de azi

Rep. Ce loc considerați că ocupă Învierea Mântuitorului în istoria umanității?

I.B. Un posibil răspuns la această întrebare ar trebui să expliciteze mai întâi sistemul de referință al discuției fiindcă, altfel, toate științele și domeniile culturii au dat și dau mărturie despre acest „eveniment divin”. Teologii ne oferă răspunsul lor, istoricii pe al lor, psihologii, sociologii și antropologii pe al lor, artele toate ne oferă propriul lor răspuns. Este evident, mai întâi că acest „eveniment” are rădăcină tainică, adică nearătată, și manifestare arătată, adică istoricește atestată și adeverită de toate cunoașterile speciale și de toate artele. Chiar aceste caracteristici ne sugerează unicitatea absolută a acelui eveniment divin, care s-a petrecut aevea, într-un loc anume și un timp anume, un loc numit Ierusalim, care a devenit apoi centrul geografiei spirituale a lumii, capitala ei absolută, și un moment anume care a devenit apoi începutul timpului nou, atestat de creația calendarului creștin. Dacă „Domnul n-ar fi înviat zadarnică ar fi credința noastră”, cum ne spune Sf Ap Pavel, și ireală ar fi toată istoria de după aceea, fiindcă geografia spirituală a marii civilizații iudeocreștine ar fi goală de conținut, un spațiu vid, iar timpul ar fi incomunicabil dincolo de cercul particular al unei anume civilizații istorice (chineză, tibetană, budistă, islamică etc.) încât comunicarea la scara lumii ar fi cu totul improbabilă și omenirea ar aluneca mereu în consensualizări bazate pe idolatrii, rezemate doar pe trufia celui mai puternic în nimicnicia perisabilității sale. Lovite de caducitate sunt ideologiile, imperiile din lumea aceasta și toate au un element comun, se bazează doar pe evenimente din lumea aceasta oricât de faimoase ar fi, precum o mare cucerire, vreo descoperire, vreun om providențial, însă doar om. Iisus Hristos este și om și Dumnezeu în una și aceiași persoană și tocmai Învierea Sa din morți ni-L arată deopotrivă ca fiind Unic la scară pancosmică, om și Dumnezeu, căci cum altfel ar fi fost cu putință învierea Sa. Fără de acel moment, timpul lumii ar fi incomprehensibil fiindcă nici un eveniment al istoriei planetare de după aceea și de dinainte nu poate ocoli calendarul european, devine inteligibil grație folosinței acestui referențial temporal universal. Pe fundamentul iudeo-creștin și greco-roman s-a născut prima civilizație care a reușit să transforme civilizațiile simplu succesive în civilizații coexistente sau, cum se exprimă academicianul Tudorel Postolache, a transfigurat succesiunile simple în succesiuni coexistente. Însă, în afara și fără de acel eveniment divin al Învierii Domnului Iisus Hristos, nici El și nici învățăturile Lui n-ar fi devenit memorabile la scară universală, pe ambele dimensiuni ale universalității, orizontală și verticală, fiindcă Învierea lui Iisus Hristos Domnul este memorată de toată omenirea, direct sau indirect, și deopotrivă de toți îngerii și toți sfinții, ca ceva cutremurător de tainic. Dumnezeu ne-a dăruit profeți și genii, cuceritori și reformatori pe toată scara istoriei, dar ni L-a dat și pe Unicul Său Fiu ca să moară și să învie din morți, adică să biruie moartea pentru mântuirea noastră. Aceasta este marea diferență dintre oamenii providențiali, cum i-a numit Jaspers, și Iisus Hristos Domnul (desi marele filosof și teolog îl așează pe Iisus în categoria oamenilor providențiali fără distincție ori cu diferențe numai pe dimensiunea orizontală a existenței când El se distinge pe dimensiunea verticală, fiindcă este și Dumnezeu nu doar om). Așadar, fără de Iisus Cel Înviat din morți, Europa ar fi un spațiu spiritual vid, o regiune istoricește obscură, istoria omenirii ar număra un număr mai mic de civilizații, arta universală ar cuprinde la capitolul arhitectură, pictură, sculptură, muzică, beletristică, pagini goale și gol va fi sufletul europeanului care nu-l memorează pe Iisus Înviat și nu mai poate trăi cutremurarea Învierii Sale din moarte. Golită va fi Europa cât ai clipi dacă va persista în uitarea și indiferența față de Învierea lui Hristos și de Sf Scriptură. O Europă decreștinată va fi un păzitor la porcii unor stăpâni lacomi, vicleni și nemiloși, așa cum ni i-a memorat Evanghelia în cazul Fiului Risipitor. Așa ceva va deveni faimoasa Europă, și de la primejdia și delăsarea celui ce se hrănea din troaca porcilor și din castraveții Egiptului n-o va scăpa decât întoarcerea la Dumnezeu Cel Înviat din morți, adică la Iisus Hristos Mântuitorul. Elitele de azi ale popoarelor europene nu sunt mai mult decât acea parte a poporului ales care încă jinduia la castraveții Egiptului  și cu totul asemănătoare Fiului Risipitor ajuns să se hrănească din troaca porcilor unui stăpân insensibil care astăzi este banul, Mamona.

Rep. Se vorbește frecvent, atât în mass-media, cât și în literatura de specialitate, despre desacralizarea sărbătorilor, despre pierderea sau cel puțin diminuarea dimensiunii duhovnicești a acestora. Cum evaluați dumneavoastră acest fenomen?

I.B. Fenomenul desacralizării a început prin „desacralizarea lingvistică” a acelei Republica Christiana numită Europa, cum ne spune Toynbee. Altfel spus, nucleul sacru al cuvintelor cheie ale semasiologiei limbilor europene s-a comprimat spre implozie astfel că legătura cu Dumnezeu prin cuvântul vorbit a fost aproape obturată. Cultura s-a rupt de cult și astfel a devenit o cultură seculară. Idolatria consumeristă, hedonismul, dictatura statului magic, atotputernicia babeliană a câte unei ideologii seculare, cum a fost marxismul, leninismul,  stalinismul, bolșevismul, nazismul, cum sunt azi, neoliberalismul, cu dictatura „statului-piață” (I. V. Franc), au preluat conducerea minții umane și astfel omenirea a căzut din universalitate, a ratat accesul la consensualizări bazate pe adevăr și dreptate, pe iubirea de celălalt și pe respectul spre cult al firescului (în frunte cu firescul iubirii și al unirii femeii cu bărbatul în chip tainic, adică spre adeverirea unității lor dintâi, așa cum i-a arătat Dumnezeu, „una în trup și ceea ce Dumnezeu a însoțit omul să nu despartă”, cum mărturisește o rugăciune). Sărbătorile au tcomai funcția universală de reîmputernicire, re-energizare a ceea ce Dumnezeu a creat și a rânduit pentru om și de aceea, desacralizarea lor este echivalentă cu o adevărată catastrofă identitară a omului ca ființă și deci ca făptură creată după chipul și întru infinită asemănare cu Dumnezeu. Da, sărbătorile au pierdut mult din caracterul lor sacru și astfel a triumfat hedonismul relativismul de gen, adulterismul și deci infernul și minciuna conjugală degradarea părinției (parentalității), dez-sfințirea (care este antecamera desființărilor) familiei și a relației dintre soț și soție, dintre părinți și copii etc. Fără un proces amplu de de-secularizare a lumii și deci de resacralizare a sărbătorilor, mamele vor continua să-și ucidă pruncii în pântece, tații și mamele, adică soții și soțiile, vor continua să rătăcească în același nomadism sexual, părinții și copiii vor continua să se robească aceluiași gurmandism, încât sărbătorile vor fi foarte mult pentru burți și foarte puțin pentru suflet.

Rep.  Cum se raportează românii la sărbătoare în general, și la sărbătorile pascale în particular?

I.B. Cred că și românii sunt afectați de același declin spiritual numit desacralizarea sărbătorii chiar dacă într-o proporție mai mică decât vesticii, de pildă. Distincția lor față de restul europenilor vine de la o nostalgie a divinei sărbători, pe care însă n-o duc la capăt și astfel recad victime duhului devastator al gurmandismului numit lăcomia pântecelui. Statisticile atestă că românii cumpără enorm de multă mâncare și aruncă tot atât de multă, ceea ce arată cât sunt de robiți deșertăciunii lăcomiei celei mai primitive, aceea a pântecelui. Nu fac desigur o judecată de etichetare, fiindcă între români nu lipsesc postitorii, rugătorii smeriți, mărturisitorii în duh a lui Iisus Înviat, dar statistic (și statistica în doemniul spiritualului nu are aceiași putere ca în domeniu economiei) ceilalți par a fi majoritari. Și aceasta pentru că la vârf se aleg cu precădere cei ce se recrutează dintre mărturisitorii pântecelui nu cei prin care se prezervă aici la Dunăre, Carpați și Marea neagră frontiera Duhului și a neamului creștin, aproape cel mai creștin dintre celelalte neamuri creștine, dar vai cu elita cea mai hedonistă dintre elitele popoarelor vecine și mai îndepărtate.

Rep.  Cum vedeți evoluția sociologiei craiovene, după mai bine de două decenii de existență?

I.B. O văd comparabilă cu celelalte sociologii regionale, ca fiind salvator legată de ceva foarte greu de atins și de păstrat și anume de fenomenul generațiilor coexistente, a unei bune și salvatoare comuniuni între profesorul de mai ieri și ucenicul de azi, care se grăbește așa de amăgitor să-și uite profesorii. Sociologia ar trebui să fie rezumatul purificat al comunității de referință, adică al societății. Numai așa societatea dinlăuntrul nostru (deopotrivă sociologi și oameni obișnuiți), cum se exprimă D Gusti, poate dobândi putere cognitivă, altfel va fi ceva arbitrar, irelevant, ca toată știința birocratică de oriunde ca să folosim sintagma popperiană.

Rep.  Ce doriți să transmiteți comunității sociologice din România, cu ocazia Sfintelor Sărbători de Paște?

I.B. Să devină cum a fost în perioada interbelică, adică sociologie mărturisitoare de neam și de Dumnezeu Cel Înviat din morți. De Sfintele Sărbători ale Învierii Domnului i-aș adresa urarea de înviere cu Cel Ce-a rostit în Betania „Mi-e milă de popor”, mărturisindu-se pe Sine ca Dumnezeu iubitor de popor. Așadar, aș veni spre toți cu salutul restaurator: „Hristos a Înviat ! Adevărat a Înviat” !