Prof.univ.dr. Ștefan Buzărnescu: „Cei care ne învățau trecerea de la socialism la comunism, ne învață astăzi trecerea de la socialism la capitalism”
Ștefan Buzărnescu este un renumit sociolog român, profesor universitar la Universitatea de Vest din Timișoara, autor al unor lucrări de referință pentru sociologia românească, dintre care amintim “Sociologia civilizației tehnologice” (Polirom, 1999); “Sociologia opiniei publice: sistemul conceptual şi metodologia cercetării” (Editura de Vest, 2005); “Doctrine sociologice contemporane” (Editura de Vest, 2007) ș.a. Am discutat despre evoluția și rolul sociologiei în România postdecembristă, despre chestiunea tranziției de la comunism la democrație, precum și despre principalele probleme ale societății românești contemporane.
Rep.: Stimate domnule profesor Ștefan Buzărnescu, vă propun, pentru început, să ne prezentați viziunea Dvs. vizavi de sociologia românească postdecembristă. Ce traiectorie a urmat sociologia autohtonă după Decembrie 1989 și ce loc ocupă aceasta astăzi, în contextul marilor curente sociologice europene şi nord-americane contemporane?
Ș.B.: Dacă acceptăm că în Decembrie 1989 în România a avut loc o schimbare de paradigmă ideologică, atunci nu putem decât să admitem că evenimentele de atunci au marcat o revenire la un regim de funcționare a spațiului social autohton pe care noi l-am mai cunoscut până în 1945, an în care, sub ocupație sovietică, a început bolșevizarea țării, prin transformarea structurilor statului capitalist român într-un stat socialist de tip bolșevic. Atenție: am precizat „socialism de tip bolșevic”, deoarece experimentul sovietic nu a rămas în istorie ca singur tip de societate revendicată de la ideea de socialism; de exemplu, în China, în prezent se construiește societatea socialistă bazată pe un model total diferit, anume, „economia socialistă de piață”. Ideea, deci, nu trebuie confiscată de nimeni; numai fundamentaliștii procedează in acest fel. În acest context, sociología românească interbelică a găsit o fereastră de oportunitate pentru a-și instituționaliza, din nou, ofertele educative nu doar în ariile de autoritate academică a celor trei universități tradiționale din țara noastră (București, Iași, Cluj), ci și în alte centre de învățământ și de cultură românească, afirmate în perioada guvernării comuniste, timp în care, (deși sociología fusese exclusă din universități pe baza „indicațiilor” ocupantului sovietic, care considera sociología o pseudoștiință burgheză) au existat nuclee de cercetare de teren în special pe problemele tineretului și cele ale industrializării. Deci, continuarea unui drum temporar adandonat nu s-a făcut de la zero, ci a valorificat tradițiile științelor sociale existente în profil local, zonal și național, dar de la un nivel superior de maturitate epistemologică.
Astfel, dacă în etapa tradițională a sociologiei se considera că obiectul epistemic al acesteia ar fi explicarea genezei si dinamicii societății, a diversificării instituționale, a structurilor de putere, precum și a rolului elitelor și al maselor în făurirea istoriei comunităților în conformitate cu cutume, datini, modele culturale, doctrine religioase și politice, comportamente decizionale, ș.a.m.d., în prezent se vehiculează aprecierea conform căreia aceste obiective ale sociologiei clasice sunt necesare în explorarea socialului, dar nu mai sunt suficiente. Cercetarea sociologică are, în prezent, un profil epistemologic cu precădere pragmatic: trebuie să propună alternative decizionale și să consilieze calificat actorii decizionali aflați în intervalul de autoritate al lideranței. Făcând o analogie cu medicina, care prin actori specializați (doctorii) realizează analize empirice pe sistemul fiziologic al omului, iar după coroborarea analizelor propune o diagnoză pe baza căreia se elaborează o terapie, specifică fiecărui pacient, în perspectiva menținerii stării de sănătate, tot așa și sociología, prin actorii săi calificați (sociologii) pe baza cercetării de teren obține date verificabile ale situației reale în care se află sistemul social în speță, iar prin procesarea statistică a datelor se obține o stare de diagnoză care stă la baza deciziilor ce urmează a fi luate de actorii decizionali aflați în exercițiul funcțiunii. Iată una din funcțiile sociologiei în societățile moderne, și un răspuns convingător celor fără cultură socială, care se-ntreabă retoric: „La ce folosește sociologia?”.
Sociologia își intră, deci, în rolul său, în calitate de consiliere calificată a celor care sunt mandatați de comunitate pentru optimizarea funcțională a spațiului social contemporan. Păstrând proporțiile comparației, statutul praxeologic al sociologiei contemporane, prin raportare la sociología clasică (cu precădere teoretico-explicativă), este asemănător statutului geometriei neeuclidiene față de geometría euclidiană. Prin structurarea geometriei neeuclidiene, folosită astăzi pentru asistarea zborurilor cosmice în spații infinite, geometría euclidiană a rămas un caz particular, adică folositoare pentru spațiile finite. În acest context, noua sociologie românească și-a intrat în roluri, dar nu-și poate inserta contribuțiile sale în sinergiile modernizării țării noastre din cauza obtuzității, sau cu un limbaj mai soft, a inculturii sociologice a noilor autorități din noul capitalism românesc. Acestea nu au depășit nivelul cunoașterii comune, iar apelul la diagnostic social se face doar decorativ și se rezumă la contribuția unor jurnaliști, inevitabil emoționali în a oferi diagnoze și prognoze calificate.
Prin raportare la sociología europeană și la cea americană, ce loc ocupă sociología românească? Răspuns: Eu nu vreau să mă las provocat de parametrul american al clasificărilor zgomotoase, deoarece pentru a face comparații trebuie să existe și criterii prin care entitățile comprate să fie logic comparabile. Și în sociologie nu vor exista asemenea criterii! Sociologia operează asupra unor mentaluri colective ontologic diferite în care nu se pot avansa criterii standard de evaluare. Prin urmare, aceste clasificări ating altitudini propagandistice prin întocmirea unor clasamente utile numai celor implicați în diversiuni și mercenariat ideologic. Nu poți, de exemplu, să compari merele cu perele pe motiv că tot fructe sunt! Deci, sociologia românească este suficient de matură pentru a formula diagnostice sociale calificate și realiste, iar tradiționalul complex de inferioritate al celor obișnuiți să aștepte „recomandări” din străinătate, este cel mai mare rău care ne menține în momentul inerțial în care ne aflăm. Este rolul generației de tineri sociologi fie de a convinge autoritățile românești că despre România singurele diagnostice realiste sunt cele ale sociologilor români, fie de a intra în competiția pentru ocuparea posturior de decizie. Dacă, în Antichitate, Platon susținea că o cetate ideală nu va putea să fie condusa decât de filosofi, în prezent nu ne putem refuza un vis: acela de a avea comunități etnico-sociale conduse de sociologi, care au capacitatea de a înțelege evoluția spațiilor sociale, de a iniția cercetări și simulări de alternative înaintea luării deciziilor de impact social și individual. În concluzie, fără prejudecăți și complexe de inferioritate, sociologia românească este un partener valabil de dialog atât cu asociațiile francofone, cât și cu asociațiile anglofone de cercetare socială.
Rep.: Evoluția sociologiei a fost condiționată, în mod cert, de evoluția tranziției societății românești dinspre comunism spre democrație. Care au fost, în opinia Dvs., cele mai mari provocări ale tranziției? Considerați că avem de-a face cu un “eșec al tranziției” – sintagmă frecvent vehiculată în spațiul public autohton?
Ș.B.: În primul rând, eu nu accept că tranziția ar avea vreun potențial explicativ! Generația mea s-a născut și a crescut în aria propagandei care susținea că în România s-a trecut (definitiv !?) de la capitalism la socialism; marile probleme existențiale care ne-au marcat zilnic viața aveau o cauzalitate simplă: vechiul regim (bureghezo-moșieresc, capitalist) puoartă toată responsabilitatea. Neajunsurile tranziției nu trebuie criticate, deoarece ele sunt jertfa necesară pentru viitoarea prosperitate care va veni, inevitabil. Pentru acest obiectiv nici un efort și renunțare nu înseamnă prea mult. În Decembrie 1989, aceleași personaje care au preluat puterea (în felul în care au accesat la putere!), după ce zeci de ani ne-au lăsat să credem că ele sunt soluția problemelor noastre și numai ele știu cum se trece de la capitalism la socialism, au schimbat macazul: numai ele știu cum se face tranziția de la socialism la capitalism! Iată din ce cauză, dincolo de clișeele mass-media și de puseele de propgandă ale politicienilor, tranziția s-a promvat, afirmat și funcționează și astăzi ca un drog ideologic, și nu trebuie folosită în studiile sociale serioase, adică acelea care sunt eminamente științifice. Totuși, tranziția, fără a fi fost definită vreodată ca un concept operațional în aria științei, a avut urmări, din păcate, și asupra sociologiei: un sociolog bucureștean a propus chiar un curs de… sociologia tranziției !?
Ca proces social, tranziția a fost un eșec indiscutabil, pe toate planurile. Concepută prost de ingineri, s-a desfășurat catastrofal: dezindustrializarea galopantă din dispozițiile inginerului Petre Roman în calitatea sa de prim prim-ministru al noului capitalism romanesc, distrugerea formelor asociative de valorificare a terenurilor agricole și dezarticlarea sistemului de irigații, lichidarea complexurilor de bovine, păsări, porcine ș.a.m.d, înstrăinarea tuturor resurselor naturale față de multinaționale veroase, lichidarea școlilor profesionale – sunt doar câteva dintre argumentele care demonstrează ce catastrofă economică a generat așa-zisa tranziție prin care România a „evoluat” de la zero datorie externă în 1990, la circa 100 miliarde de euro în acest timp. Tranziția inginerească a eșuat lamentabil; vă rog să vă implicați dvs., ca generație, pentru a demostra ce înseamnă o tranziție concepută și gestionată de sociologi care au calificarea de a reforma spațiul social românesc. Prin analogie, dacă eu, care nu am cultură tehnică, am o problemă de ordin tehnic, si îmi recunosc limitele, eu apelez a un profesionist de specialitate. Inginerii, care nu au cultură socială, reformează de aproape trei decenii spațiul social românesc cu rezultatele care se văd: amatorism, veleitarism, incompetență. Ironic vorbind, in numele schimbării s-au schimbat și zicalele: „omul potrivit la locul potrivit”, a devenir „omul potrivit la locul potrivit … pentru altul!”.
Rep.: Revenind la România anului 2018, care sunt, în opinia Domniei Voastre, principalele probleme ale societății românești, și cum ar putea fi acestea soluționate?
Ș.B.: Principalele probleme ale societății românești, într-o foarte succintă enumerare, ar fi:
1) pierderea controlului asupra resurselor naturale. Din punct de vedere economic, economia din țara noastră nu mai este a României, iar efectele sunt vizibile de fiecare cetățean fără deosebire de nivelul său de cultură: petrolul și gazele din România sunt gestionate de multinaționale care impun prețuri fără să țină cont de puterea de cumpărare a cetățeanului român, iar referențialul european nu folosește la nimic – iată o mare „binefacere” a integrării europene!;
2) sufocarea comerțului cu supermarket-uri în care produsele românești nu pot fi valorificate, deoarece de la Bruxelles a fost invalidată o lege românească, chiar promulgată, prin care și românii aveau drepturi de comercializare în supermarket-uri pentru propriile produse;
3) imposibilitatea de promovare a unor politici publice românești focalizate pe nevoile actuale și de perspectivă ale cetățeanului;
4) deturnarea resurselor financiare pentru operațiuni care nu au efecte economice benefice pentru cetățean;
5) culpabilizarea cronică a românilor pentru probleme pe care nu ei le-au generat;
6) proliferarea unor ONG-uri care mențin o permanentă stare de conflictualitate, ocupând agenda autorităților cu teme total străine priorităților noastre naționale (homosexualitatea, educația sexuală, etc.);
7) atenția prea mare acordată „recomandărilor” oferite în necunoștință de cauză de străini, în detrimentul unor soluții oferite de instituții de specialitate din România.
Rep.: V-ați aplecat, timp de mai bine de două decenii, asupra cercetării amănunțite a modelului chinezesc de dezvoltare. Aceste preocupări s-au soldat cu publicarea unor lucrări de referință pentru sociologia contemporană. Puteți explica, pentru publicul larg, din ce rezidă originalitatea acestui model de succes și ce am putea învăța din el? Ș.B.: Experimentul social chinezesc a devenit obiect de studiu pentru mine din anul 1993, perioadă în care, după prăbușirea prin implozie a socialismului de tip bolșevic, la o conferință internațională am asistat la luări de cuvânt total contradictorii: unii vorbitori spuneau că din anul 1974, când liderul comunist chinez Deng Xiaoping a lansat deviza: „prosperitate pentru toți, cu participarea fiecăruia”, China a început un drum de permanentă dezvoltare și de la nivelul său de Ev Mediu întârziat, în câteva decenii a ajuns o țară mediu dezvoltată, comparabilă cu țările dezvoltate ale lumii, în timp ce alții avansau pronosticuri de un an sau doi până la prăbușirea partidului comunist de la putere și în China. Atunci am început să explorez și eu un diagnostic al situației de acolo. Între timp, în 1998, fostului ambasador al Chinei în România i s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa al Universității noastre, și am mai putut afla de la prima mână unele aspecte semnificative sub raport sociologic. Fără a mai plictisi cu alte amănunte, în 2014 au considerat documentarea mea încheiată. Iar în 2015 am publicat varianta în limba engleză a unui eseu de 145 de pagini în care am pus dignosticul sociologic în conformitate cu proiectul de țară al Republicii Populare Chineze: societate socialistă aflată în procesul de construire a economiei socialiste de piață. Acest diagnostic a fost confirmat și de actualul Ambasador al Chinei în România, pe 26 iunie 2017, când a asistat la lansarea cărții mele. Dincolo de aspectele emoționale ale momentului, trebuie reținut faptul că diagnosticul lui John Naisbitt, care susține că în China este un „capitalist de stat”, și chiar de „celebrul” Francis Fukuyama care cu a sa „Moarte a istoriei”, prin care susține că ideea de socialism și-a încheiat parcursul sau istoric, China construiește o societate socialistă modernă! Cum a fost și este posibil: foarte pe scurt putem spune că Partidul comunist din China, care a fost marginalizat tot timpul de sovietici, a plecat de la dreptul său de a gestiona specificul propriului mental colectiv și a mixat părțile bune, validate istorc de la experimentul socialist, și părțile bune de la experimentul economiei de piață, și a început un expriment original, la scara istoriei, sub numele de economie socialistă de piață. Pentru acest obiectiv strategic, Partidul a menținut autoritatea, dar a liberalizat total proprietatea (spre deosebire de socialismul de tip bolsevic, în care statul a naționalizat integral proprietatea, trecând în afara legii proprietatea particulară). Rezultatul: în prezent, China are o strategie globală de dezvoltare, având multinaționale pe toate continentele. Partidul comunist chinez este cel mare capitalist din lume, iar China este pe locul al doilea la nivel mondial după SUA, din punct de vedere economic. Dincolo de controversele teoretice și dincolo și de falsurile lansate și menținute propagandistic de mercenarii mass-media, Istoria merge înainte.