Transplantul hepatic – trecut, prezent și viitor. Interviu exclusiv cu „părintele” transplantului hepatic în România, academicianul Irinel Popescu
Rep. În primul rând, vă mulțumesc foarte mult pentru că ați acceptat invitația de a discuta despre transplantul hepatic în România și tendințele recente din acest domeniu. Iată că au trecut 22 de ani de la primul transplant hepatic efectuat în țara noastră. Cum a evoluat procedura de atunci? Ne puteți explica modul în care se proceda atunci și cum se face acum, care ar fi diferențele și asemănările de la o perioadă la alta?
I.P. Nu sunt multe diferențe. De-a lungul timpului, s-au întâmplat două fenomene strâns legate unul de celălalt. Primul a fost creșterea volumului operator. Programul de transplant hepatic de la Institutul Fundeni, care este și principalul program de transplant din România, a cunoscut trei etape. Mai întâi, a existat o etapă în care a purtat eticheta de centru cu volum în mic, sub 20 de cazuri pe an, până în anul 2006. După aceea a urmat o etapă intermediară, până în anul 2010, în care a ajuns în categoria de centre de transplant cu volum mediu, între 25 și 50 de operații pe an, respectiv o a treia etapă în care a intrat în clasa de centre cu volumul mare, cu peste 50 de operații pe an. Acestea sunt criteriile europene de clasificare a centrelor. Din anul 2011, numărul de cazuri operate a crescut chiar foarte rapid, astfel încât în 2013 am înregistrat un maxim al volumului, 122 de cazuri.
A doua tendință se referă la îmbunătățirea rezultatelor. Cu cât o intervenție de orice tip, dar mai ales o intervenție de tip chirurgical, este mai dificilă, cu atât rezultatele sunt mai bune atunci când volumul de operații este mare. Acest fenomen s-a întâmplat și în cazul programului de transplant de la Fundeni, unde rezultatele au ajuns la nivelul celor internaționale și se mențin la acest nivel. În același timp, 122 de operații de transplant hepatic pe an a depășit cu mult limitele capacității spitalului Fundeni și a secției de chirurgie și transplant hepatic, motiv pentru care am sprijinit înființarea altor două centre de transplant în România, unul la Spitalul Sfânta Maria din București și unul la spitalul Sfântul Spiridon din Iași, care funcționează în momentul de față. Pot menționa și faptul că am sprijinit realizarea primului transplant hepatic la Chișinău.
Acestea au fost, pe scurt, cele două tendințe evolutive: creșterea volumului de operații și îmbunătățirea rezultatelor până când acestea au atins standardul actual internațional.
Rep. Au existat modificări semnificative din punct de vedere al tehnicii operatorii, respectiv al categoriilor de persoane eligibile?
I.P. Nu neapărat. Paradoxul face că încă de la început s-au efectuat majoritatea procedeelor cunoscute, adică transplant cu ficat întreg de la donator în moarte cerebrală, transplant cu ficat împărțit de la donator în moarte cerebrală, transplant de la donator în viață etc. Noi nu am implementat aceste procedee pentru a demonstra capabilitățile echipei medico-chirurgicale care coordonează programul, ci pentru că numărul donatorilor era așa de mic încât am fost obligați să introducem unele din aceste procedee, o parte dintre ele foarte complexe și chiar inovatoare pentru vremea respectivă, dar care ne-au permis să transplantăm mai mulți bolnavi.
Rep. Cine poate realiza în prezent acest tip de intervenție în România? Înțeleg că există anumite centre și anumite echipe medicale acreditate pentru această procedură.
I.P. Da, ca peste tot în lume este nevoie de o acreditare pentru a practica acest tip de intervenție. În România funcționează la ora actuală trei centre acreditate, chiar patru centre, dacă luăm în calcul și centrul privat de la spitalul Sanador, care dispune de acreditare, deși nu face parte din programul național. Cele trei centre principale din sistemul public sunt Institutul Fundeni, Spitalul Sfânta Maria și Spitalul Sfântul Spiridon din Iași. Acestea colaborează foarte bine între ele și, în cazuri de urgență, reușesc să colaboreze foarte eficient unul cu celălalt.
Rep. Înțeleg că intervenția se poate realiza și în sistemul de stat și în cel privat. Există diferențe, puncte tari, puncte slabe, între cele două sisteme?
I.P. Protocoalele sunt absolut aceleași. În același timp, sistemul privat a primit acreditarea doar pentru transplant de la donatori în viață și deocamdată volumul de operații în sistemul privat este foarte redus comparativ cu cel din sistemul public. Această tendință se înregistrează în acest moment nu numai în România. La nivelul Uniunii Europene, cea mai mare parte a transplantului hepatic se efectuează în spitale publice.
Rep. O problemă frecvență discutată, mai ales în mass-media, în spațiul public, este legată de listele de așteptare și de perioada de așteptare. Cum ar putea fi eficientizat acest sistem?
Rep. Într-adevăr, nu stăm bine din acest punct de vedere. Majoritatea țărilor au o listă de așteptare mult mai lungă decât numărul de donatori disponibili. În situația aceasta se află și România. Rata de donare s-a stabilizat oarecum de-a lungul timpului. În ultimii ani a intervenit și pandemia, iar numărul de operații a trebui redus și mai mult. Am ajuns de la 122 de bolnavi transplantați în 2013 la aproximativ 60, foarte puțini față de cei peste 400 de bolnavi aflați pe listele de așteptare. Singura soluție este pledoaria pentru creșterea rate de donare și, în consecință, pentru creșterea numărului de donatori.
Rep. Au existat campanie în acest sens?
I.P. A existat una singură, de o eficiență remarcabilă, în anul 2013, care a și condus la această cifră de transplant hepatic din acel an. Campania a fost desfășurată de postul de televiziune Pro TV. De atunci o campanie propriu-zisă de o asemenea amploare nu a existat în România.
Rep. În ce măsură considerați că s-ar dovedi utilă o asemenea campanie în momentul de față?
I.P. Desigur că într-o foarte mare măsură. În Statele occidentale, astfel de campanii se repetă periodic. Este un lucru dovedit că, imediat post-campanie, crește numărul de donatori, iar odată ce efectele campaniei se îndepărtează din ce în ce mai mult în timp, numărul începe să scadă, moment în care este nevoie de o nouă campanie. Categoric că avem nevoie de asemenea campanii în prezent.
Rep. Cum vedeți evoluția acestui tip de intervenție în următoarele decenii? Ce ne rezervă viitorul, văzând ce se întâmplă și în Occident?
I.P. Transplantul de ficat a permis gastroenterologilor să știe că bolnavul lor mai are o ultimă speranță. Până atunci, o ciroză, dacă nu putea fi controlată cu mijloacele medicale, însemna un bolnav condamnat la moarte. Odată cu apariția transplantului hepatic, gastroenterologul moderne are o altă abordare. În același timp, a ajutat anestezia și terapia intensivă. Echipele care asigură anestezia la transplantul de ficat rezolvă cu mult mai multă ușurință celelalte cazuri. A influențat radiologia și mai ales radiologia intervențională. A însemnat un foarte mare progres. Din punct de vedere al numărului și al rezultatelor, se constată în ultima vreme un oarecare platou la nivel internațional. Dacă până acum am înregistrat un număr de cazuri crescând de la un an la altul, în momentul de față lucrurile s-au stabilizat, iar la nivel internațional rezultatele se cam știu. Ele sunt bune spre foarte bune, asigură, așa cum spuneam, progresul multor altor specialități. Să fiu sincer, mari așteptări în continuare nu mai avem. Poate doar dacă modificările genetice vor ajunge să introducă transplantul de ficat de animal modificat genetic. Acesta ar fi progresul ultim și așteptat de toată lumea.
Rep. Ce ne puteți spune despre tratamentele chirurgicale recente din domeniul bolilor hepatice?
I.P. Își face loc din ce în ce mai mult chirurgia minim invazivă, însă mai greu decât în alte domenii, pentru că nu este ușor să operezi ficatul laparoscopic sau robotic. Treptat, aceste proceduri ajung să intre și în acest domeniu. Pe de altă parte, alte specialități, în primul rând radiologia intervențională, care utilizează cu succes radioembolizarea, reprezintă un alt progres. În sfârșit, în tratamentul cancerului hepatic au apărut numeroase metode noi, a căror eficiență depășește cu mult pe cea a generațiilor anterioare de tratament oncologic de care dispuneam.
